|
|
— slobod la limbă —
|
Doamnelor și domnilor,
|
|
|
„Nu există certitudini, nici măcar gramaticale”, spunea Proust, și ăsta-i un lucru bun. Forma gramaticală poate fi frumoasă doar atunci când e dublată de incertitudini, întrebări, dorințe, slăbiciuni… doar când poartă amprenta alegerii noastre. Nu vă spunem asta ca avertisment cum că uneori am conturna regulile ca să punem în valoare o tușă personală (nici pomeneală!), ci pentru că, dacă ne permitem să scriem despre limbă, o facem cu pasiune, din pură curiozitate, pentru noi înșine înainte de toate! Cercetăm, ne documentăm, aflăm lucruri, le interpretăm, dar nu uităm niciun moment că s-ar putea să ne și înșelăm…
|
În căsuța noastră poștală s-a strâns o colecție impresionantă de întrebări despre limba română la care am tot amânat răspunsul… Știți cum e când vă uitați în bibliotecă și găsiți acolo tot felul de cărți și articole pe care le-ați salvat ca să „le citiți mai târziu”. Așa și noi. Iar pentru că nu dorim să-i ignorăm pe cititorii noștri, am decis să lansăm astăzi rubrica Poșta redacției. Ca pe vremuri… Orice revistă care se respecta își punea la panoul de onoare propriii (trei sunt, da?) cititori.
|
|
Ei bine... astăzi nu vorbim despre cuvinte exotice găsite prin dicționare vechi, ci despre nedumeririle voastre de zi cu zi. Consacrăm întreg răvașul mesajelor primite de la cititori. Iar de data viitoare ne vom limita la o rubrică mai scurtă, unde vom răspunde celor mai provocatoare întrebări. Așadar, luați-vă o limonadă, un ceai rece, o bere 🍺 (nu judecăm) și haideți să vedem împreună ce facem cu-a noastră limbă.
|
|
|
|
|
|
Patocrația sau de ce unii gândesc cu gurul
|
Vă avertizăm că unele scrisori trebuie descifrate clinic…
|
Ne-am luat obiceiul să nu răspundem la sudalme — arma intimidării prin limbaj fiind în sine îngrijorătoare — dar atacurile legate de presupusa ștergere a acestui cuvânt din dicționare au fost prea numeroase, așa c-am decis s-o lămurim și de data asta!
|
|
Nu e prima oară când o persoană cu vizibilitate folosește termeni inexistenți în dicționare, se întâmplă de zeci de ori pe an. Primim în general câte-o atenționare, două-trei... Oamenii-s în căutarea cuvântului pierdut: unde e? de ce nu-l adăugăm? ce înseamnă până la urmă? Însă suveranismul de la alegeri și acum patocrația ne-au adus o avalanșă de mesaje! Sute! Și de-ar fi fost simpla curiozitate privind semnificația, dar nu, injurii... valuri, valuri!
|
|
|
|
Primul secret al lui Polichinelle: patocrație nu a existat niciodată în dicționar (vezi captura de mai jos). În niciunul. Nici în română, nici în alte limbi. Ca atare nu a existat nici pe dexonline, deci n-avea cum să fie șters... Și oricum, e un gest pe care nu l-am face niciodată din principiu și pentru că pur și simplu ar fi fără rost: o minimă logică arată că dacă-l ștergem de pe dexonline, nu se șterge și din DEX-ul de hârtie...
|
|
|
Al doilea secret al lui Polichinelle: patocrație există în dicționar! În toate! În mai toate limbile! Trebuie doar să știi să-l cauți... Și suveranism există, de altfel, cum am arătat în newsletterul din iunie. Cuvintele astea-s formate din „elemente de compunere savantă” sau „prefixoide” și „sufixoide” le mai spun gramaticienii. Mai precis? Sunt create pe baza unor false sufixe sau false prefixe care țin de limbajul cult, savant, specializat, cu ajutorul cărora se formează termeni tehnici sau științifici. De ce „false”? De aceea că în limba de origine – greaca veche, de obicei, dar și latina – constituie un cuvânt autonom. Altfel spus, sunt elemente care au o semnificație de sine stătătoare.
|
|
pato- = boală, suferință.
|
|
Dacă le combinăm, iese patocrație, ceea ce ar desemna o formă de putere a celor care sunt în suferință...
|
|
suveran (cuvânt autonom) = persoană sau colectivitate liberă să dispună de soarta sa, de actele sale.
|
|
-ism = doctrină, sistem, curent, profesiune, stare de fapt.
|
De aici rezultă suveranism, un fel de doctrină a celor ce doresc ca o țară, o comunitate, să nu depindă deloc de alții și să-și croiască singuri propria soartă.
|
|
Așadar, doamnelor și domnilor expeditori, dacă dați click pe linkurile de mai sus, veți vedea că cuvintele pierdute există de fapt în dicționar, doar că așteaptă să fie formate... Vorbitorii au libertatea să le combine după plac, după nevoie și, bineînțeles, după (con)știință... Însă, în lumea contemporană, externalizarea serviciilor pentru optimizarea costurilor pare o strategie de succes. Așa se explică că a fost adoptată și de cei care consideră că gândirea critică proprie are un cost prea mare: își aleg un guru pe post de surogat de creier și-i preiau mecanic spusele. Practic, gândesc cu gurul!
|
|
|
|
|
|
Eternul feminin...
|
|
Pregătea cafeaua și masa pentru soția sa; când ea încerca să șteargă puțin praful, domnul nu-i permitea, se revolta spunând c-avea impresia că se culcă cu menajera... Pardon, am greșit povestea! De fapt, despre femicid vrem să discutăm aici, un alt cuvânt intrat recent, brusc și brutal în limba română, bulversând neliniștea familiei tradiționale neaoșe. Edulcorarea faptelor nu mai ajută, zeci de știri expun cruda realitate.
|
|
|
Termenul e preluat și adaptat din engleză, femicide, nu format în română, rădăcina femi- fiind inexistentă în română. Avem femini-, în schimb, ca în feminitate, feminist etc., însă vox populi a preferat împrumutul englezesc. Oricum, termenul e creat pe bază latină: substantivul fēmĭna, æ „femeie, femelă” + sufixul -cid din cædo, cædĕre, „a lovi, a bate, a ucide, a masacra”. Cu alte cuvinte, femicid înseamnă uciderea uneia sau mai multor femei sau fete pentru motivul că sunt femei.
|
|
În aceeași categorie, avem deja în dicționare:
|
|
omucid: lat. hŏmo, ĭnis „bărbat” și „uman” în general, fără distincție de sex sau gen;
|
|
feticid: lat. fētŭs (fœ‑) „naștere, travaliu, depunere de ouă”, de unde „făt”, „nou-născut”;
|
|
infanticid: lat. infans, infans „copil”;
|
|
paricid: lat. parricidium sau parricida, compus din pater „tată, părinte”;
|
|
uxoricid: lat. uxŏr, uxoris „soție”;
|
genocid: gr. genos, „naștere, rasă”.
|
Doar că femicid nu există (încă) în dicționarele românești, cum bine a remarcat și Cristina, corespondenta noastră. Nici parlamentul nu a considerat necesară legiferarea agravării circumstanțelor abominabilelor fapte, ceea ar fi venit la pachet cu definiția.
|
|
Ne declarăm impresionați că termenul este definit în legislația Republicii Moldova, mai responsabilă, pare-se, cu propriile-i doamne decât România. De la ei ne-am permis să-l preluăm și noi. De astăzi puteți găsi definiția termenului femicid și pe dexonline!
|
|
|
|
|
|
De unde vine șuvoiul?
|
|
Din păcate, locuitorii din Broșteni, Stulpicani și Ostra au simțit pe pielea lor zilele astea de unde vine șuvoiul... de pe versant! Și oricât de detaliat am explica noi cuvintele, tot nu reușim să înțelegem realitatea până la capăt... Dar să-i răspundem totuși corespondentului nostru anonim.
|
|
|
Nu întotdeauna similitudinea fonetică și semantică justifică legături etimologice. Pentru explicații corecte ar trebui clarificate și motivul, și oportunitatea eventualului împrumut. Portughezul chuva are originea în latinul pluvia, -ae (vezi Dicionário Priberam da Língua Portuguesa la chuva, dar și Dicționarul Etimologic Român de Al. Ciorănescu la ploua).
|
|
Pentru șuvoi, în dicționarele noastre apar cel puțin două explicații. Prima vorbește despre derivarea din maghiarul sió (termen cu accepțiunea principală identică, ca în A magyar nyelv értelmező szótára, vezi aici), a doua, tot la Ciorănescu, cu variantele șivoi, șioi, derivat din șovăi, acesta din urmă considerat a fi o creație expresivă.
|
|
|
|
Să sperăm că autoritățile nu vor șovăi în fața deciziilor... căci șuvoaiele devastatoare cer acțiuni ferme și imediate.
|
|
|
|
|
|
Curiculă (sic!)
|
|
Cuvântul pe care ni-l semnalează Călin este o adaptare stângace a unui termen latinesc, binecunoscut deja din expresia curriculum vitae „cursul vieții”. În latină, curriculum este forma de singular, iar curricula, cea de plural. Această formă de plural, în epoca contemporană, s-a specializat în domeniul educației, unde reprezintă parcursul elevului sau al studentului, adică ansamblul de cursuri oferit de o instituție de învățământ, care formează o arie de specializare.
Cele două forme latinești de singular și de plural sunt preluate ca atare și în limba română, fapt atestat în DOOM³:
|
|
|
|
Prin urmare, forma pe care a găsit-o corespondentul nostru denotă lipsă de cultură (of, latina noastră...) și ca atare ar trebui evitată.
|
|
|
|
|
|
McAdam, macadam
|
|
Sorin ne semnalează o presupusă greșeală în dicționarele de pe dexonline. Și are dreptate... parțial.
|
Într-adevăr, cuvântul macadam se trage de la numele propriu (John Loudon) McAdam, inventator scoțian. A devenit vestit pentru soluția pe care a găsit-o pentru a îmbunătăți starea drumurilor prin acoperirea părții carosabile cu un material realizat din pietre concasate, în mai multe straturi, pe care se poate circula mult mai lesne.
|
|
Însă în ceea ce privește indicațiile din dicționarele prezente pe dexonline, trebuie să știți că, îndeobște, acestea menționează limbile cele mai probabile care au stat la baza intrării cuvintelor respective în limba română, deci nu a celei primare. Nu se menționează limba în care a fost creat cuvântul, de fapt. O fi bine? O fi rău? Tu te-ntreabă și socoate... Mai precis, deși macadam este un cuvânt cu origini în limba engleză, a intrat în română prin franceză sau germană, de aici confuzia...
|
|
Sunt totuși și dicționare, destule, care ne dau sursa originară:
|
|
|
|
|
|
|
Sarmizegetusa sau Sarmisegetuza?
|
|
Întrebare pertinentă, Irina. Nu știm dacă există vreun elev în țara asta care să nu fi ezitat în privința grafiei acestui cuvânt. Istoric vorbind, ezitările au fost și mai fluctuante, uitați cum arată primele atestări:
|
|
Sarmisegetusa, 1863, ziarul Concordia;
|
|
Sarmizegetusa, 1869, revista Familia;
|
|
Sarmizegetuza, 1881, Gazeta Transilvaniei;
|
|
Sarmisegetuza, 1883, Analele Academiei.
|
|
|
|
Școala de azi pare c-a făcut o alegere, Sarmizegetusa, dar nu tranșează chestiunea, dovadă alternativa atestată de dicționare. Deși Sarmizegetusa este astăzi forma cea mai comună, până acum vreo 60 de ani Sarmisegetuza era practic generalizată, cam de 10-20 de ori mai utilizată, cum arată numărătoarea noastră din presa veche digitalizată:
|
|
|
|
Vedem că s-a întâmplat ceva prin anii ’60-’70, când forma cu z la mijloc a devenit de două ori mai folosită (raport care se menține până în zilele noastre). Să fi fost vreun decret comunist? N-am căutat… În genere, grafia aceasta mai nouă se bazează pe mențiunea din Geografia lui Ptolemeu, cap. III, 8, 4: Sarmizegethusa to basileion.
|
În România avem astăzi și o localitate ce poartă acest nume:
|
|
|
Din sursele disponibile pe dexonline, doar două intrări se referă la acest nume propriu, ilustrând cele două variante semnalate:
|
- Sarmisegetuza, în Dicționar universal al limbei române, de Lazăr Șăineanu, 1929, intrare cu valoare istorică;
- Sarmizegetusa, în Dicționar enciclopedic, de Marcel D. Popa & al., 1993-2009.
|
Nu știm să existe vreo lucrare normativă care să precizeze ceva mai exact în această privință, ceea ce ne dă libertatea să scriem cuvântul după plac 😉
|
|
|
|
|
|
În ceasul al... câtelea?
|
|
Aveți și nu aveți dreptate..., stimată corespondentă. E drept că expresia de origine este „în ceasul al unsprezecelea”, fiind o referință biblică: Matei 20:6, în pilda lucrătorilor viei. Însă cea cu „ceasul al doisprezecelea” nu este greșită, nu reprezintă finalul, „pa-pa, adio, kaput”, cum ziceți, e doar o reinterpretare semantică pe baze științifice a expresiei din Biblie. Explicăm.
|
În timpurile biblice, la evrei, ca și la romani, de altfel, ziua era împărțită în 12 intervale egale, numite ore, încadrate între răsărit și apus (de unde și expresia „la prima oră”), fără ca noaptea să fie luată în calcul. Pe la sfârșitul lui septembrie când se culege via, ziua e aproximativ 6:30 – 18:30. Al doisprezecelea ceas ar fi 17:30 – 18:30, când apune soarele și lucrătorii încheie lucrul, iar al unsprezecelea 16:30 – 17:30. În ambele intervale se poate încă lucra... Vorbim de interval, și nu de ora fixă, care, într-adevăr, ar reprezenta finalul zilei. Un argument în favoarea acestei teze ar fi folosirea prepoziției „în” (în ceasul al...), care arată interiorul unui interval, și nu a prepoziției „la” (la ceasul al...), care ar fi indicat ora precisă. Dacă acest argument lingvistic este interpretabil și, probabil, nu se aplică la toate limbile, argumentul științific este imbatabil: ora a început să fie măsurată exact abia în secolul XVI, când a fost inventat minutarul. În vremurile biblice, timpul era măsurat cu aproximație.
|
Momentul apariției minutarului coincide cu momentul în care s-a folosit prima oară expresia cu ceasul al 12-lea – secolul XVII în Franța, secolul XVIII în Marea Britanie, secolul XIX la noi – pentru că semnificația pe care a căpătat-o: „în ultimul moment, aproape de clipa în care nu mai e nimic de făcut, înainte de a fi prea târziu”, are sens dacă înțelegem științific împărțirea orelor, și anume: ora a 12-a este ora care se întinde de la 11:00 la 11:59, caz în care ora fixă 12:00 sau 24:00 sau 00:00 este într-adevăr momentul irreparabile tempus...
|
Confuzia interval vs oră exactă este încă întâlnită în multe situații în care măsurăm timpul. De exemplu, când vedem la un meci pe ecran 11:21 nu suntem în minutul al unșpelea, ci în al doișpelea minut; anii '90 nu sunt al nouălea deceniu, ci al zecelea etc. Până nu demult ziua începea cu ora... 24, iar în SUA și în zilele noastre ziua începe cu ora 12AM, nu cu ora 0. Se pare că raționamentul ordinal este mai dificil, de aceea probabil 50% dintre cititori vor răspunde greșit la întrebarea: ești într-o cursă și tocmai l-ai depășit pe cel de pe locul doi... pe ce loc te afli?
|
|
Revenind la oile noastre, cel mai probabil cineva a sesizat inadvertența științifică din sensul expresiei originare și a dorit să o corecteze folosind „al doisprezecelea ceas”. Reacția a fost relativ rapidă, iar la finalul secolului XIX deja exista paritate în folosirea celor două expresii. Astăzi, deși majoritatea folosește covârșitor varianta cu 12, dicționarele încă le atestă pe ambele deodată:
|
|
|
|
E un pic amuzant că expresia a dat naștere și unei variante imposibile, dar admisibile metaforic: „în al treisprezecelea ceas”, care ar vrea să însemne „prea târziu”, sau chiar „ora 25”, formulă devenită celebră odată cu emoționantul roman omonim al lui Constantin Virgil Gheorghiu.
|
|
|
|
|
|
Rămânem în legătură, da?
V-a plăcut scrisoarea noastră? Scrieți-ne. O vorbă bună e întotdeauna binevenită.
|
Și dacă nu v-a plăcut, scrieți-ne. Ne-am obișnuit să fim și certați – de obicei, pentru greșelile altora (ale autorilor de dicționare) –, dar primim cu interes și criticile care ne privesc direct.
|
|
Iar dacă v-a plăcut mult, fiți generoși, trimiteți mailul nostru și la prieteni.
|
|
|
|
(dacă nu funcționează butonul, merge și cu reply la acest mail)
|
Cum ați văzut și astăzi, dacă ne scrieți, riscați să vă faceți cunoscuți 🤩 pentru că publicăm răspunsul cu tot cu datele de recunoaștere ale curiosului (nume, adresă de e-mail). Pentru transparență. Și credibilitate.
|
|
Nu uitați că dacă vreți să vă implicați cu entuziasm financiar în păstrarea, protejarea și propășirea limbii române în era digitală, puteți face oricând o donație.
|
|
|
|
|
Așteptăm cu nerăbdare reacțiile voastre și nu uitați că limba e vie, iar rigiditatea gramaticală nu trebuie lăsată să ucidă expresivitatea.
|
|
|
|
|
|
Echipa dexonline
|
(ca să știți cine-s ortofilii 😉)
|
|
|
|
|
|
|
Anca Alexandru, decidentă la newsletter, voluntară dexonline de 7 ani deja, filoloagă (etimologic, „iubește vorbele”, nu și vorbăria), licențiată română-franceză, profă de franceză (limbă și literatură) la Universitatea „Dunărea de Jos” din Galați. Când l-a descoperit pe Céline, nobody's perfect, a înțeles de ce a învățat limba franceză. Fără aere de șefă, dar exigentă din fire, îi forțează pe colegi să consimtă la ideile ei.
|
|
|
|
Radu Borza e la butoane, în spatele newsletterului, dar are și alte calități: e om bun… la toate! Inginer și matematician la bază, mânat de o curiozitate aparte, a intrat în Mensa (dar a ieșit repede), lucrează la dexonline de la începuturi, de la 9 la 6 e corporatist în capitală și mare amator de gâlcevi lingvistice. De mic voia să fie președinte, așa că s-a făcut președintele asociației dexonline.
|
|
|
|
Octavian Mocanu, expert în inteligență artificială, în timpul liber, scrabblist și rebusist poliglot (fost președinte al Federației Catalane de Scrabble). Originar din Timișoara, acum își face veacul la Barcelona și uneori la Ibiza, unde câștigă mondialele de scrabble în catalană (în beția ritmurilor de la Amnezia). E voluntar dexonline de mai bine de 20 de ani, autor de articole lingvistice pe blogul nostru.
|
|
|
|
|
|
Matei Gall, tehnician dozimetrist pensionat și scrabblist pasionat (campion, arbitru internațional, fost președinte al Federației Române de Scrabble), în tranșa de vechime de peste 20 de ani la dexonline. Bucureștean de origine, brașovean prin adopție, parizian în vacanțe. Căutător inveterat de nod în papură în DOOM și DEX (peste o mie de greșeli semnalate).
|
|
|
|
Cătălin Frâncu, ex-membru dexonline în proces de răzgândire (sperăm noi, promitem că insistăm să revină, nu-l lăsăm liniștit), fondatorul dexonline, programator, MIT-ist, reîntors la matcă în București, actualmente antrenor de info: pregătește olimpici pentru națională. A descoperit secretul fericirii la Google: în loc să muncească 30 de ani și să ia pensie doar 5, a inversat raportul.
|
|
|
|
Elena Roșu, mezina dexonline, bucureșteancă neaoșă, ultima recru(ta)tă în echipa de desenatori, designer grafic de jocuri video, ilustrează cuvinte rare și proverbe românești, iubește natura și pietrele de râu. În acest newsletter, ea ne-a făcut de nerecunoscut.
|
|
|
|
|
|