— slobod la limbă —

Doamnelor și domnilor,

Se pare că luna trecută am făcut-o de pomină. Adică ne pomenește lumea. Și de bine, și de rău 😇 Obscenitățile au declanșat cel mai bogat val de reacții din istoria – scurtă, e drept – a newsletterului. Asta arată că tema nu e deloc marginală. Un argument în plus că-i musai să fie discutată.
Este că v-am făcut curioși? 😉 Vă arătăm niște reacții și-apoi ne ocupăm de femei, că am intrat în martie 🎀

Critica criticilor
Publicăm trei mesaje, reprezentative pentru toate cele pe care le-am primit. Trei moduri diferite de a înțelege limbajul, (in)cultura și rolul dicționarului.
Oana
I-am răscolit amintirile din copilărie. Aflăm că s-a emancipat citind (bravo!) și a plecat din satul ei tocmai la Zaragoza. Da’-i e dor de baștină. Iar limba română autentică, literatura și dexonline o ajută să țină legătura vie cu acasă. Ne-a emoționat. Mulțumim, Oana 🌷
Ștefan
Tot de la țară. Educație creștină. Vrea peste tot moralitate, disciplină. Inclusiv în dicționar! Pledează pentru dicționare separate. Pentru specialiști, cu de toate. Însă pentru elevi, altele, mai spălate!
Ideea ne intrigă. Ne sună a segregare. Păi unde ne oprim? Dicționare pentru femei și dicționare pentru bărbați? Pentru moldoveni și pentru olteni? Pentru fiecare categorie sensibilă la câte-un cuvânt? Pentru minorități etnice și sexuale? Dicționare lesbi, gay, bi, trans… safic, mai nou 🙄? Vorba aceea, fiecare pre limba lui (piere)!
Ștefan, n-ar fi mai simplu unu’ și bun la care să aibă acces tot omu’, fără discriminare și fără supărare? Limba nu circulă pe culoare artificiale. Folosiți dexonline tocmai pentru că-i democratizat: acces liber și universal, fără vamă la intrare, fără legitimație, fără declarații pe proprie răspundere despre biografie, intimitate sau moralitate. Un dicționar este, prin definiție, un spațiu comun. Altfel, riscăm să ajungem nu la coeziune, ci la fragmentare.
Aprecieri, Ștefan, pentru rigoare și pentru provocare. Dar nu, mulțumim! 🍀
Diana
Nu respinge limbajul problematic. Dar cere contextualizare, responsabilitate, precizie culturală. De acord. Totodată, trebuie să admitem că dicționarele sunt produse ale epocii lor. Ele fixează, la un moment dat, o stare a limbii și a mentalităților. Aceea era realitatea atunci, cu prejudecățile și limitele ei.
Tocmai pentru a arăta cât de stupide sunt lecturile ideologice aplicate retroactiv, am publicat pe dexonline și dicționare din perioada comunistă, și din cea anterioară, marcate de derapaje șovine, în special antisemite. Nu pentru a le valida, ci pentru a le arăta ca documente istorice. Putem, desigur, să adăugăm note, explicații, clarificări. Putem contextualiza. Nu putem însă rescrie retrospectiv istoria lexicografică și, cu atât mai puțin, nu putem șterge mentalitățile care au existat.
Dicționarul consemnează. Societatea transformă. Iar între ele e un dialog continuu – punți 😉 Mulțumim, Diana, pentru nuanță și pentru spiritul critic.
Reacțiile dumneavoastră ne-au confirmat ceva simplu și complicat în același timp: limba nu e nici inocentă, nici vinovată. Iar noi încercăm să o tratăm ca pe ceea ce este: un instrument viu, imperfect, uneori incomod, dar fundamental democratic. În fond, cuvintele sunt doar unelte, oamenii sunt cei care le dau sens. Cu cuțitul poți să tai pâine sau…, cu uraniul poți să produci energie electrică sau… La fel și cu cuvintele.

Femeia la poșta redacției
Ultimele luni ne-au cadorisit redacția și cu epistolele mânioase ale unor cetățeni și cetățene, profund indignate de condiția femeii din dicționare. Supărarea (numitorul comun al mesajelor), manifestată prin reacții colerice, dispreț superior sau ataraxie veselă, era cauzată de presupusa discriminare față de femei comisă de dicționarul nostru. Am fost somați, amenințați, sfătuiți, rugați cu o impaciență pedagogică să intervenim cu barda în limba română și s-o izbăvim de adjectivul cel viclean: ostil conceptului de femeie, prea îngăduitor cu cel de bărbat! Ne-a bulversat nu numai apetența pentru cenzură a onorabililor concetățeni, ci și inadecvarea argumentelor.
Putem înțelege intenția grijulie a preopinenților. Putem trece cu oarecare seninătate peste oximoronul situațional al unora dintre răvașe – agresivitatea din veleitatea de a impune empatia cu forța! Însă nu putem admite infiltrarea corectitudinii politice în glosele dicționarelor. Dicționarul consemnează, nu educă. Între a descrie și a prescrie e o diferență esențială – pe care, poate, ar trebui să o reînvățăm înainte de a cere intervenții chirurgicale asupra vocabularului.
Se detașează, așadar, dorința de refutare a cuvintelor „urâte” cu care tradiția autohtonă le-a etichetat pe femei de-a lungul vremii. Ni se cere să băgăm sub preș „mizeria” și să ne prefacem că viața e minunată și că ne avem cu toții ca frații (și surorile). Argumente? Toate pe același calapod: „termenii au conotație negativă”, „nu sunt potriviți”, „stereotipuri negative”. Cu reguli și principii inventate de cei mai impetuoși: „nerespectarea principiului egalității”, „perspectiva egalității de gen”, „limbaj nediscriminatoriu”, „tipar lexical neaplicat simetric” etc. Pe scurt: rușine să ne fie!
Laitmotivul este sinonimia – înțeleasă greșit! Pretenția ca sinonimele să fie rigid și discreționar interșanjabile este absurdă. Multitudinea sensurilor implică diversitatea și în rândul sinonimelor, rezultând automat și nesubstituibilitatea acestora. Mai precis: dacă la femeie e indicat ca sinonim nevastă, asta nu înseamnă că în toate contextele femeia e nevastă. Doar dicționarul – tocmai pentru că-i un spațiu neutru, obiectiv, nemuritor și rece – își permite să pună femeia pe același palier cu nevasta și alte sinonime. Și mai precis: sinonimele din dicționare nu reprezintă caracterizarea, portretul moral al unei femei anume, ci colecția unor sensuri adunate din uz, din contexte temporale și spațiale complet diferite. Dar pare că acest lucru este o enigmă – ascunsă la vedere prin paginile manualelor de școală primară!

Nici nu e necesar să născocim scenarii fanteziste despre ce s-ar întâmpla dacă am suprima cuvinte sau sensuri din dicționare. Avem deja exemplele cuvintelor tabu pe care onorabilii academicieni se chinuie să le dosească. Vi se pare că se folosesc mai puțin? Sigur că nu. Doar că ignorarea lor a avut perversul efect de a fi scăpate de sub control. Exemplu: cur, cuvânt obișnuit, folosit curent în limba română autentică și vie, a fost prins într-o buclă de rușine artificială. Adică s-a tabuizat... Iar bucile – cândva „obraji” (din latinescul bucca „gură”) – au dispărut din uzul neutru pentru că un sens secundar le-a legat de curul de mai sus!
Vreți să sărăciți limba? Introduceți cenzura! – act la care dexonline cu certitudine nu va participa! Dacă am scoate din dicționar toate cuvintele incomode unora, ce-ar mai rămâne? Poate iluzia reconfortantă că realitatea s-a cumințit... Chiar credeți că-i posibil? 🤔

Fată, făt, fetus… și alte complicații de familie
Înainte de a ne repezi cu bisturiul moral asupra cuvintelor, oare n-ar fi mai util să ne întrebăm de unde vin? Nu ce „ar trebui” să însemne, ci ce au însemnat. Nu ce ofensă produc astăzi, ci ce genealogii poartă în ele, tăcute, de secole. Coborâm încă o treaptă: în subsolul etimologic.
Există în limba română rude care stau la aceeași masă etimologică și, totuși, pare că nu se cunosc. Una dintre ele este perechea (aproape ignorată) făt-fată. Despre făt știm, desigur, că vine din latinescul f(o)etus, iar fetus este un neologism modern, intrat savant în limbă, în domeniul medical. Și totuși: de ce nu se discută mai des legătura dintre făt și fată? De ce ni se pare perfect natural cuplul fecior-fecioară, dar nu ne sare în ochi perechea făt-fată? Pudoare etimologică? Neatenție? Sau pur și simplu comoditate?
În latină, inițial, fetus nu era substantiv, ci adjectiv: „care poartă fructul fecundației”. Cu alte cuvinte, „gravid”. Se aplica la oameni, la animale, avea și sensuri figurate. Femininul era fĕta, care ajunge să însemne „femeie sau animal femelă care tocmai a născut”, iar într-o utilizare specializată, „oaie proaspăt fătată”. Nu-i tocmai măgulitor pentru sensibilitatea modernă, dar semantic lucrurile-s clare: gestanță, naștere, tinerețe, reînnoire. Viață.
Comparativ, românescul făt pare să fi pierdut din aceste nuanțe. Sensul s-a restrâns, și, cu ajutor semantic străin, s-a medicalizat, s-a tehnicizat. Iar în uzul comun, cuvântul aproape c-a dispărut — supraviețuiește în registre specifice sau în povești. Ironia face că a rezistat mai bine diminutivul lui, fecior, și acesta pe cale de dispariție urbană, în timp ce fecioară a cunoscut o spectaculoasă resemantizare, salvându-se prin sacralitate și simbolism.
Pentru că sensul lui făt nu explică limpede evoluția din latinul fetus, unii etimologi au propus o soluție elegantă: făt ar fi fost refăcut în română de la verbul a făta. Iar a făta vine din latinescul feto („a da naștere”), derivat, la rândul său, din fetus. Cu alte cuvinte, făt rămâne în familie.
Și totuși: dacă feta în latină însemna „femela care a născut”, iar românescul fată desemnează „tânăra femeie” (înainte de a naște), avem aici de-a face cu o inversare subtilă de perspectivă. De la femela care a adus pe lume, la tânăra care urmează să…
Exercițiu de dicție (și ontologie) care se potrivește perfect:
Fata-i fată până fată, iar când fată, fată fată.
Bonus fără legătură (dar irezistibil). Forma fără diacritice fata – cel mai adesea scrisă așa pe dexonline – poate trimite la nu mai puțin de 1️⃣0️⃣ cuvinte diferite:
  • fata
  • fată
  • făta
  • fătă
  • făța
  • făță
  • fața
  • față
  • fâța
  • fâță
Extragem de aici, discret, și o morală: în limba română, diferențele fine (un accent, un diacritic) țin în echilibru genealogii întregi. Între fetus, făt și fată nu e doar o coincidență fonetică, e o poveste de familie. 👶✨

Nu e panică, man!
Există momente în viața unei limbi când îți vine să te întrebi, cu o candoare filologică perfect mimată: pe noi cine ne-a pluralizat? Și atunci începe(m), inevitabil, o tradițională văicăreală 🫣 morfologică — nu din patriotism lingvistic inflamat, ci dintr-o tandră nedumerire față de felul în care pluralul din alte limbi se dă-n română drept singular 🤦🏻‍♀️
Tema articolului: împrumuturile din engleză terminate în „-man” (el, bărbatul), care, odată ajunse în română, fac o mică voltă grafică și apar scrise cu „-men” – la singular, să fie clar. Ecoul pronunțării, veți zice, româna are o ortografie fonetică: scriem cum spunem, un sunet = o literă (aproximativ). Haideți să ne uităm îndeaproape.
Lista selectată din DOOM³ e savuroasă:
sg. -men pl. -meni
clubmen clubmeni
congresmen congresmeni
recordmen recordmeni
tenismen tenismeni
trustmen trustmeni
yesmen yesmeni
Pe de altă parte, tot în DOOM³, stau liniștite în forma lor originară:
sg. -man pl. -meni
businessman businessmeni
gentleman gentlemeni
superman supermeni
Avem și (din suedeză):
sg. -man pl. -mani
ombudsman ombudsmani
Precum și:
sg. -man pl. -men
self-made-man self-made-men
Ce este cu această debandadă? 😎 Dacă tot am românizat, de ce nu românizăm până la capăt? Și, stați, n-am terminat. Baletul morfologic devine și mai amuzant 😭 când trecem la fete. Două dintre aceste cuvinte au făcut deja pasul către egalitatea de șanse. Un fel de „Zoe, fii bărbată!”.
recordmenă – recordmene
tenismenă – tenismene
Cu celelalte cum rămâne? Urmează și clubmenă? sau yesmenă? (Aici lucrurile devin, involuntar, filosofice.) Sau vom prefera soluția mai elegantă: jucătoare de tenis, deținătoare de record? Limba testează. Presa experimentează. Lingviștii, după vrere. Noi, la dexonline, zâmbim, notăm și vă semnalăm.
„Congresmeni” e un caz aparte. În presa românească, termenul e folosit pentru toți membrii delegației americane, inclusiv femei. Ironia e discretă: americanii nu spun „congressmen” pentru toți. Ei spun members of Congress. Noi, însă, am simplificat. Când pluralul românesc se adaugă peste un plural englezesc reinterpretat ca singular, rezultatul e un cuvânt care nu mai are nimic de-a face cu gramatica de origine, dar funcționează perfect în română. Lingvistic vorbind, este un caz de adaptare prin analogie. Sociolingvistic, e un mic simptom al grabei jurnalistice.

Apoi vine „walkmenuri”. Cuvântul walkman (da, cel de la Sony) are la noi pluralul walkmenuri. Un plural românesc peste o formă percepută ca plural englezesc. Dublă stratificare. Un millefeuille morfologic. Și totuși, îl înțelegem fără efort. Limba funcționează. Comunicarea nu suferă. Doar puriștii ridică din sprâncene.

Dincolo de umorul situației, problema e serioasă: nu avem o regulă coerentă de preluare. Când adaptăm grafic, când fonetic; când românizăm, când păstrăm cu grijă o patină exotică. Uneori pluralizăm de două ori, alteori deloc. Nu pare să existe o „politică” lingvistică unitară, ci doar uzul. Iar uzul, știm prea bine, bate norma. Doar că — mică dificultate metodologică — care-i norma? 😵‍💫

E firesc să existe ezitări într-o limbă vie, dar să le știm și noi. Adicătelea să fie ezitări ferme (dacă ni se permite formula), asumate. Să admitem limpede că ne aflăm într-o fază de oscilație, că regula nu s-a sedimentat încă. Nu putem scrie la una albă și la alta neagră, cu aerul că lucrurile sunt definitiv stabilite. Din nou, occidentalii ne oferă un exemplu de claritate pragmatică: Académie française nu ezită să consemneze deschis variantele acceptate — yachtmen ou yachtmans.
Oscilația e recunoscută ca atare. Iar limba, astfel, respiră fără să-și piardă demnitatea normativă.

Ritualul mărțișorului: între magie discretă și marketing sezonier
🪻Nu încheiem fără zambile, căci martie e punctual și merită să ne-ntrebăm, măcar în treacăt, de ce purtăm la piept acest... obiect ambivalent: talisman străvechi sau miniatură kitsch din plastic cu ambiții mitologice? 🧐
În 1857, Gazeta de Moldavia simțea nevoia să explice orășenilor ce este acest obiect misterios numit „Mărțișorŭ”. Formula era clară: un fir alb și unul roșu, răsucite „înpreună”, prin care se petrece „câte o monetă cu bortă”. Femeile îl poartă la gât, bărbații la mână. Se ține până la 1 mai, când...
„La 1 Martie, dziua babeĭ Dochiea, numire și istorică și populară între Romăni, toată fata și nevasta, ea un fir de ață albŭ și altul roșŭ, le resucește înpreună, și prin acest fir bălțat, albŭ-roșŭ, se petrece căte o monetă cu bortă. Eaca încă o cauză a monetelor bortite de toată valora ce se ivesc la noĭ în comerciŭ. Cu acest firŭ bălțat și petrecut de o monetă, se leagă precum ar fi cu un baerŭ înpregiurul gătuluĭ, iar barbaților se leagă la mănă. Pe această legătoare, numită Mărțișorŭ, sănt datorĭ toți, a o purta pănă la 1 Mai, cănd o desleagă și cu moneta ce era în baerŭ, cumpără maĭ ales, au arelŭ roșŭ, pe carele-lŭ beŭ în acea dzi desdemineața, șezind pe iarbă verde, Această datenă ar fi ca un lăsatŭ-de-vinŭ; ea ar însemna: pănă adzĭ am avut nevoe de căldura ce poțĭ a-mĭ da, acu-țĭ mulțemescŭ cu a ist de pe urmă paharŭ; lasă-mă de adzĭ pe earbă de a căriea recorire am trebuință înainte.”
La doar 15 ani distanță, N. Gane, de la Curierul de Iassi, deplângea deja „străinizarea” societății românești. Nimeni nu mai știe ce înseamnă mărțișorul, tradițiile se pierd, lumea nu mai e ce-a fost etc. etc. Recunoașteți discursul? Îl auzim anual. În fiecare primăvară, cineva descoperă că mărțișorul e pe cale de dispariție. De peste 150 de ani.
În perioada interbelică, în paginile revistei Realitatea ilustrată, mărțișorul ni se arată și în imagini, tot la gât purtat. Și se diversifică. Apar trifoiul cu patru foi, purcelușul cu ban în rât, numărul 13 în cerc – un adevărat laborator de simboluri purtărețe.
În 1940, aflăm că mărțișorul are deja raioane separate în magazine. Și vedem că bunica îi leagă nepoatei mărțișorul tot la gât. Tradiția nu moare, se reinventează.
Mărțișorul prins în piept apare în anii '50. În poezia „patriotică” l-am găsit noi. Coincidență? Probabil că nu. Se pare că partidul ne-a prins mărțișorul în piept. Mutarea e discretă, dar simbolică: de la gât (zonă vulnerabilă, intimă, aproape de voce și de inimă) ajunge pe haine, la piept (zona insignelor, a ostentațiilor). Din obiect magic, aproape talismanic, ajunge obiect vizibil, standardizat, ușor de prins pe uniformă. Tradiția nu dispare, e repoziționată.
Astăzi îl purtăm la piept fără să știm că bunicile noastre-l purtau la gât, iar stră-străbunicii (da, și ei) la încheietura mâinii. Îl oferim în forme infinite și ambalaj reciclabil. Îl cumpărăm de pe tarabe sau îl comandăm online. Și, desigur, ne lamentăm că „nici mărțișorul nu mai e ce-a fost” – văicăreala fiind, aparent, adevărata tradiție a românilor.

Rămânem în legătură?

V-a plăcut scrisoarea noastră? Scrieți-ne. O vorbă bună e întotdeauna binevenită.
Și dacă nu v-a plăcut, scrieți-ne. Ne-am obișnuit să fim și certați – de obicei, pentru greșelile altora (ale autorilor de dicționare) –, dar primim cu interes și criticile care ne privesc direct.
Iar dacă v-a plăcut mult, fiți generoși, trimiteți mailul nostru și la prieteni.
(dacă nu funcționează butonul, merge și cu reply la acest mail)
Nu uitați că dacă vreți să vă implicați cu entuziasm financiar în păstrarea, protejarea și propășirea limbii române în era digitală, puteți face oricând o donație.
Așteptăm cu nerăbdare reacțiile dumneavoastră și nu uitați că cuvintele care nu se văd se uită.

Echipa dexonline

(ca să știți cine-s nemulțumiții cronic sau cronicarii nemulțumirii, cum vreți)

Anca Alexandru, decidentă la newsletter, voluntară dexonline de 7 ani deja, filoloagă (etimologic, „iubește vorbele”, nu și vorbăria), licențiată română-franceză, profă de franceză (limbă și literatură) la Universitatea „Dunărea de Jos” din Galați. Când l-a descoperit pe Céline, nobody's perfect, a înțeles de ce a învățat limba franceză. Fără aere de șefă, dar exigentă din fire, îi forțează pe colegi să consimtă la ideile ei.

Radu Borza e la butoane, în spatele newsletterului, dar are și alte calități: e om bun… la toate! Inginer și matematician la bază, mânat de o curiozitate aparte, a intrat în Mensa (dar a ieșit repede), lucrează la dexonline de la începuturi, de la 9 la 6 e corporatist în capitală și mare amator de gâlcevi lingvistice. De mic voia să fie președinte, așa că s-a făcut președintele asociației dexonline.

Octavian Mocanu, expert în inteligență artificială, iar în timpul liber, scrabblist și rebusist poliglot (fost președinte al Federației Catalane de Scrabble). Originar din Timișoara, acum își face veacul la Barcelona și uneori la Ibiza, unde câștigă mondialele de scrabble în catalană (în beția ritmurilor de la Amnesia). E voluntar dexonline de mai bine de 20 de ani, autor de articole lingvistice pe blogul nostru.

Matei Gall, tehnician dozimetrist pensionat și scrabblist pasionat (campion, arbitru internațional, fost președinte al Federației Române de Scrabble), în tranșa de vechime de peste 20 de ani la dexonline. Bucureștean de origine, brașovean prin adopție, parizian în vacanțe. Căutător inveterat de nod în papură în DOOM și DEX (peste o mie de greșeli semnalate).

Cătălin Frâncu, ex-membru dexonline în proces de răzgândire (sperăm noi, promitem că insistăm să revină, nu-l lăsăm liniștit), fondatorul dexonline, programator, MIT-ist, reîntors la matcă în București, actualmente antrenor de info: pregătește olimpici pentru națională. A descoperit secretul fericirii la Google: în loc să muncească 30 de ani și să ia pensie doar 5, a inversat raportul.

Căutăm desenator (voluntar) ✍🏻

Avem idei. Avem cuvinte. Avem texte. Avem și simțul umorului. Ne lipsește cineva care să le spună într-un desen. Nu promitem celebritate peste noapte, dar garantăm libertate de creație. Dacă știți că puteți desena ceva care să facă cititorul să zâmbească înainte să citească, scrieți-ne.
jurnal de dicționar
ISSN: 3091-0900
ISSN-L: 3091-0900
Dezabonare | Administrează-ți abonamentul
Asociația dexonline, București, str. Remetea 20