Noi folosim rețelele sociale, în special facebookul, pentru a oferi informații (care ni se par nouă) interesante într-un mediu mai puțin formal. Dar, de mai mult timp, facebookul are un comportament dubios – un fel de corectitudine politică inversă, aplicată pentru a-i proteja pe cei puternici – chiar mai rău decît dacă ar fi mediul formal de care încercăm să ne ferim. Cel mai deranjant este atunci cînd postările sînt penalizate pentru că în text (sau uneori în imaginile postate) apar anumite cuvinte cheie legate de anumite personaje din fruntea statului.
Rezultatul? În loc de 50-200.000 de afișări, cîte erau de obicei, avem sub 10.000…
Mai agresiv se comportă cînd ne blochează postările… s-a întîmplat de cîteva ori să ne blocheze cînd ridiculizam extremismul (să înțelegem că facebook îi protejează pe extremiști? că aceștia nu sînt blocați aproape niciodată)! Și chiar dacă aproape de fiecare dată am „cîștigat” apelul, sancțiunea a rămas: nici distribuirea obișnuită nu s-a mai făcut, nici contorul cu „cartonașele galbene” nu s-a resetat (asta însemnînd că următoarele postări nu vor mai fi distribuite)…
Ultima năzbîtie cu care ne-am trezit: chipurile am fi violat standardul referitor la organizații periculoase! Și ca să fie tabloul complet, avertizarea este pentru o postare mai veche de 2 ani!
Oare mai are sens să speriem bietul facebook cu postările noastre periculoase?
Mulțumim celor care au reușit să își smulgă cîteva minute pentru a face toate demersurile solicitate de ANAF ca să ne redirecționeze o parte din impozit.
Iată harta locurilor de unde am primit cele 3,5% din impozit:
Comparația cu harta traficului pe site-ul dexonline.ro ni se pare foarte elocventă…
Trebuie ținut cont că în 2022 am avut circa 24 de milioane de accesări din România (24 milioane = 100% în harta de mai sus).
Dacă vrem să ne reportăm la oameni, iată numărul de accesări ale dexonline pentru fiecare locuitor al fiecărui județ (în 2022):
Într-o postare pe pagina noastră de facebook, am folosit formula „dar totuși”. Mai mulți utilizatori ai paginii au criticat exprimarea, pretinzând că ar fi vorba de un pleonasm. Așa să fie oare?
Dar totuși nu avea probleme în DLRLC (1955)
Hai să vedem cum stau lucrurile! Conform DOOM 2005* (norma actuală), „dar” este conjuncție, „totuși” e adverb. De ce nu le-am putea folosi unul lângă altul?
Gramatica Academiei (GA) menționează valoarea lor pragmatică:
Așadar, „dar” arată obiecția, „totuși” concesia. Nu avem voie să ne opunem făcând o concesie în același timp? Ba sigur că da, nimeni nu ne interzice! Vorbim, în cazul acesta, de o opoziție atenuată, valoare pragmatică pe care o regăsim și în franceză, vezi explicația din Larousse:
Mai mult, GA menționează și valoarea anaforică a adverbului „totuși”, deci acesta poate fi folosit pentru accentuarea unei idei.
Dicționarul limbii romîne literare contemporane (DLRLC) nota explicit posibilitatea de a întări conjuncția „dar” prin adverbul „totuși” sprijinindu-se pe un exemplu din Creangă:
Și expresia „cu toate acestea” (sinonimă cu adverbul „totuși”) poate intra în combinație cu conjuncția „dar”.
Exemplul este extras tot din DLRLC:
Mai multe dicționare de referință ale limbii române vin în sprijinul argumentelor noastre prin asocierea efectivă a acestor doi termeni în definițiile altor cuvinte, semn că lingviștii nu sunt deranjați de așa-zisul pleonasm.
Iată câteva exemple:
Tot din DLRLC:
MDA2:
DEXI:
Uneori pot apărea și termeni intercalați între cele două elemente în discuție:
DN:
DER:
Dacă dicționarele și gramaticile nu v-au convins, putem să aruncăm o privire și peste cum scriau marii noștri scriitori (mai multe rezultate în operele din wikisource și din Google Books secolul XIX sau secolul XX):
I. L. Caragiale despre C.A. Rosetti: […] odinioară sufletul liberalismului utopic, om de atâtea succese ușoare, inventator al atâtor năzdrăvănii politice, dar totuși una din cele mai interesante figuri ale partidului «național-liberal», mai târziu, cătră sfârșitul carierei sale, disgrațiat de colectivitate, a murit părăsit de toți partizanii lui cei mai apropiați, de aceia cari îi datorau lui personal tot norocul lor.
Mihai Eminescu (către Titu Maiorescu): Însuși Schopenhauer nu găsește pentru această expresie decât aceea a imposibilității exprimării, anume Nimic, unul relativ, ce-i drept, dar totuși nu altceva decât nimic.
Mihai Eminescu (Independența, articol în Timpul): Ca toți oamenii nici judeci, nici poți judeca ce e aceai cerut, dar totuși îți împlinesc dorința și dăruiesc copilului tău tinereță fără îmbătrânire și vieață făr’de moarte.
Nicolae Iorga (Desvoltarea imperialismului contemporan): Autorul ei n’a fost niciodată istoric, nici n’a avut măcar această ambiție, pentru care nu avea pregătirea, dar totuși e uimitor ce vede și ce înțelege.
Întrebarea care se pune este: de ce unii vorbitori din prezent îl consideră pleonasm?
La o căutare pe Internet, oricât de amănunțită, nu reușim să găsim nicio autoritate în domeniul lingvistic care să explice acest aspect. Ar exista o excepție, Radu Paraschivescu, dar, și el, e mai degrabă literat decât lingvist. Evident, nu contează ce statut are, ci faptul că în emisiunea Pastila de limbă, în care a afirmat că „dar totuși” ar fi pleonasm, nu a explicat și de ce…
Dintre gramaticile pe hârtie, doar Ion Coteanu în Gramatica de bază a limbii române (Editura Albatros, 1982, Colecția Lyceum) oferă o explicație, însă neconvingătoare, sugerând că propoziția concesivă ar avea înțeles adversativ (?!):
Singurul argument — împărtășit de toți susținătorii ideii de pleonasm, invocat pe diverse site-uri obscure ce nu-și prezintă sursele — ar fi sinonimia dintre conjuncțiile (!) „dar” și „totuși” (să reținem că „totuși” nu este conjuncție, ci adverb!). Găsim ușor exemple în care acești doi termeni se pot înlocui unul pe celălalt, însă, așa cum am arătat mai sus, valoarea lor argumentativă nu este aceeași și tocmai asta le permite să fie folosiți împreună.
Înainte să încheiem articolul, lansăm o provocare criticilor așa-zisului pleonasm: pornind de la presupunerea că „dar totuși” ar avea circumstanțe de pleonasm și ați vrea să evitați formularea… care ar fi soluția să nuanțăm altfel adversativa?
Tot pentru criticii pleonasmelor avem și un secret de împărtășit: pleonasmul nici măcar nu reprezintă o greșeală de limbă, ci mai curând o stângăcie în exprimare. Mari scriitori au folosit pleonasme în operele lor („Cobori în jos, luceafăr blând…”). Multe pleonasme sunt atât de încetățenite în vorbire încât nimeni nu le mai bagă în seamă: nul și neavenit, termeni și condiții, ani de zile, mujdei de usturoi, miere de albine, în ziua de azi șamd. Pleonasmul e o unealtă și, în funcție de cum este folosită, vorbitorul poate deveni ridicol sau, dimpotrivă, poate da plasticitate și savoare exprimării. Dar despre pleonasm, în alt episod 🙂
*Pentru referințele exacte ale dicționarelor folosite în acest articol, vezi lista surselor dexonline.
