Ziua limbi romane (sic!)

V-am intrigat, da? E ceea ce ne-am propus!

31 august este Ziua Limbii Române.

Salutăm inițiativa Academiei Române de a celebra această zi pe 29 august — nu pe 31, că pica în weekend — în aula prestigiosului for de cultură, organizând o sesiune omagială festivă de alocuțiuni ale doamnelor și domnilor academicieni, mai apoi încununată de momente poetice etc. Dar care e legătura directă dintre această manifestare, acele discursuri și cultivarea limbii române? N-am înțeles… 

Noroc că ne hotărâserăm deja să le arătăm noi lor (vorbitorilor de română și utilizatorilor dexonline, ca să fie clar) ce înseamnă concret să promovezi limba română. Prin campania de astăzi, vă servim într-un manieră, sperăm noi, indimenticabilă: o limbă română pocită, stâlcită, schingiuită!

De ce facem asta? E modul nostru de a trage un semnal de alarmă privind importanța folosirii corecte a limbii române în toate împrejurările personale și profesionale, dar și pentru a vă face să conștientizați că fără dexonline azi v-ar fi foarte greu să lucrați.

Bănuim că vi se pare amuzant sau enervant experimentul nostru, însă suntem convinși că nu v-ar plăcea ca site-ul să rămână așa.

Tot cu ocazia Zilei Limbii Române am organizat concursul Cele mai frumoase zece cuvinte ale limbii române pentru bogăția de imagini și armonia lor, idee pe care am preluat-o din revista Realitatea ilustrată din 1933. Ne-au răspuns aproape 300 de iubitori ai limbii române și uitați ce-a ieșit. Rezultatele de anul acesta le punem alături de cele din 1933 și vă lăsăm bucuria comparației.

Nu uitați că proiectul dexonline nu este de la sine imuabil și peren, dexonline e creat, ținut și întreținut de o mână de voluntari și, ca să poată exista în continuare, se bazează pe ajutorul dumneavoastră. Puteți contribui prin voluntariat sau printr-o donație.

Echipa dexonline.

Dar totuși…

Într-o postare pe pagina noastră de facebook, am folosit formula „dar totuși”. Mai mulți utilizatori ai paginii au criticat exprimarea, pretinzând că ar fi vorba de un pleonasm. Așa să fie oare?

Dar totuși nu avea probleme în DLRLC (1955)

Hai să vedem cum stau lucrurile! Conform DOOM 2005* (norma actuală), „dar” este conjuncție, „totuși” e adverb. De ce nu le-am putea folosi unul lângă altul?

Gramatica Academiei (GA) menționează valoarea lor pragmatică:

Așadar, „dar” arată obiecția, „totuși” concesia. Nu avem voie să ne opunem făcând o concesie în același timp? Ba sigur că da, nimeni nu ne interzice! Vorbim, în cazul acesta, de o opoziție atenuată, valoare pragmatică pe care o regăsim și în franceză, vezi explicația din Larousse: 

Mai mult, GA menționează și valoarea anaforică a adverbului „totuși”, deci acesta poate fi folosit pentru accentuarea unei idei.

Dicționarul limbii romîne literare contemporane (DLRLC) nota explicit posibilitatea de a întări conjuncția „dar” prin adverbul „totuși” sprijinindu-se pe un exemplu din Creangă:  

Și expresia „cu toate acestea” (sinonimă cu adverbul „totuși”) poate intra în combinație cu conjuncția „dar”. 

Exemplul este extras tot din DLRLC:

Mai multe dicționare de referință ale limbii române vin în sprijinul argumentelor noastre prin asocierea efectivă a acestor doi termeni în definițiile altor cuvinte, semn că lingviștii nu sunt deranjați de așa-zisul pleonasm.

Iată câteva exemple:

Tot din DLRLC: 

MDA2: 

DEXI: 

Uneori pot apărea și termeni intercalați între cele două elemente în discuție:

DN: 

DER: 

Dacă dicționarele și gramaticile nu v-au convins, putem să aruncăm o privire și peste cum scriau marii noștri scriitori (mai multe rezultate în operele din wikisource și din Google Books secolul XIX sau secolul XX):

  • I. L. Caragiale despre C.A. Rosetti: […] odinioară sufletul liberalismului utopic, om de atâtea succese ușoare, inventator al atâtor năzdrăvănii politice, dar totuși una din cele mai interesante figuri ale partidului «național-liberal», mai târziu, cătră sfârșitul carierei sale, disgrațiat de colectivitate, a murit părăsit de toți partizanii lui cei mai apropiați, de aceia cari îi datorau lui personal tot norocul lor.
  • Mihai Eminescu (către Titu Maiorescu): Însuși Schopenhauer nu găsește pentru această expresie decât aceea a imposibilității exprimării, anume Nimic, unul relativ, ce-i drept, dar totuși nu altceva decât nimic.
  • Mihai Eminescu (Independența, articol în Timpul): Ca toți oamenii nici judeci, nici poți judeca ce e aceai cerut, dar totuși îți împlinesc dorința și dăruiesc copilului tău tinereță fără îmbătrânire și vieață făr’de moarte.
  • Nicolae Iorga (Desvoltarea imperialismului contemporan): Autorul ei n’a fost niciodată istoric, nici n’a avut măcar această ambiție, pentru care nu avea pregătirea, dar totuși e uimitor ce vede și ce înțelege.

Întrebarea care se pune este: de ce unii vorbitori din prezent îl consideră pleonasm?

La o căutare pe Internet, oricât de amănunțită, nu reușim să găsim nicio autoritate în domeniul lingvistic care să explice acest aspect. Ar exista o excepție, Radu Paraschivescu, dar, și el, e mai degrabă literat decât lingvist. Evident, nu contează ce statut are, ci faptul că în emisiunea Pastila de limbă, în care a afirmat că „dar totuși” ar fi pleonasm, nu a explicat și de ce…

Dintre gramaticile pe hârtie, doar Ion Coteanu în Gramatica de bază a limbii române (Editura Albatros, 1982, Colecția Lyceum) oferă o explicație, însă neconvingătoare, sugerând că propoziția concesivă ar avea înțeles adversativ (?!):

Singurul argument — împărtășit de toți susținătorii ideii de pleonasm, invocat pe diverse site-uri obscure ce nu-și prezintă sursele — ar fi sinonimia dintre conjuncțiile (!) „dar” și „totuși” (să reținem că „totuși” nu este conjuncție, ci adverb!). Găsim ușor exemple în care acești doi termeni se pot înlocui unul pe celălalt, însă, așa cum am arătat mai sus, valoarea lor argumentativă nu este aceeași și tocmai asta le permite să fie folosiți împreună.

Înainte să încheiem articolul, lansăm o provocare criticilor așa-zisului pleonasm: pornind de la presupunerea că „dar totuși” ar avea circumstanțe de pleonasm și ați vrea să evitați formularea… care ar fi soluția să nuanțăm altfel adversativa?

Tot pentru criticii pleonasmelor avem și un secret de împărtășit: pleonasmul nici măcar nu reprezintă o greșeală de limbă, ci mai curând o stângăcie în exprimare. Mari scriitori au folosit pleonasme în operele lor („Cobori în jos, luceafăr blând…”). Multe pleonasme sunt atât de încetățenite în vorbire încât nimeni nu le mai bagă în seamă: nul și neavenit, termeni și condiții, ani de zile, mujdei de usturoi, miere de albine, în ziua de azi șamd. Pleonasmul e o unealtă și, în funcție de cum este folosită, vorbitorul poate deveni ridicol sau, dimpotrivă, poate da plasticitate și savoare exprimării. Dar despre pleonasm, în alt episod 🙂

*Pentru referințele exacte ale dicționarelor folosite în acest articol, vezi lista surselor dexonline.

De la căprișoare la caride

Din Tezaurul informatizat al limbii franceze, aflăm că din forma normando-picardă chevrette derivă crevette (cu sensul știut al crustaceului), explicația fiind deplasarea sa cu mici salturi, întocmai ca ale unei căprițe (în franceză, chevrette).

În română, forma cuvântului oscilează între un feminin, ca în etimonul francez, crevetă (v., de pildă, edițiile DEX până în 1998 și în Micul dicționar academic, ediția a II-a), cu pluralul crevete și un masculin, care coincide formal cu forma anterioară de plural, crevete (prezent în ediția din 2009 a DEX, dar și în Dicționarul ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a), cu pluralul creveți.

Arahnide cu opt picioare

O curiozitate despre păianjeni în limba română este că prezintă nu mai puțin de … 64 de forme. Dacă în ultima ediție a DEX-ului găsim 6 variante regionale (păiájen, paiájen, paínjen, paíngăn, păínjen, păínjin), Micul Dicționar al Academiei menționează 61! Anumite forme au un înțeles particular, ca paínjină (două fire de arnici negru care se pun cruciș peste mort, în sicriu, ca să nu se facă strigoi) sau paiángen (diafragmă).

Le puteți găsi pe toate aici.

Chit că este un chit

Chit prezintă o polisemie remarcabilă, influențată de diferitele etimologii. Accepțiile curente sunt:

  • pastă formată dintr-un praf mineral și un lichid vâscos, care se întărește în contact cu aerul și se folosește la fixarea geamurilor, astuparea găurilor etc. Este substantiv neutru și are pluralul chituri cu sensul de sortimente de chit. Intră în alcătuirea sintagmei chit bituminos, un amestec de bitum și fier folosit la umplerea rosturilor dintre pavelele pavajelor de piatră. Din chit este derivat a chitui – a fixa, a lipi cu chit. Chit provine din germanul Kitt (cu același sens și aceeași pronunție), la rândul său din germ. medievală târzie küte, iar acesta din kuti, quiti – rășină.
  • adverb, în expresia a fi chit cu cineva – a nu-i mai datora nimic sau a nu-i mai avea de dat socoteală și în locuțiunea conjuncțională chit că – chiar dacă, indiferent dacă. Chit că mulți au zis-o, eu tot o mai zic. În trecut, era folosit și cu sensul cu condiția ca: Primesc să fac, chit ca el să plătească. Provine din fr. quitte (adj. – exonerat, eliberat de o obligație, datorie), în fr. medievală cu înțelesul eliberat de o povară morală, din lat. quietus.

Cu sens învechit chit înseamnă și balenă, în acest caz este substantiv masculin cu pluralul chiți. Provine din neogr. ϰήτος (cu aceeași semnificație), în parte prin intermediul sl. kitŭ.

Ca regionalism (Trans. de Nord), este semnalat ca substantiv neutru, cu accepțiile suman, mantou sau palton. Este derivat din germ. Kittel (jachetă, mantou, halat).

Manager, managerial, manageriat

Manager este împrumutat din engleză, pronunțat, în original: ˈmænɪdʒə, iar în română, ezitând între: managér, mánager și manáger.

Ca sens, predomină cel de persoană care se ocupă de problemele financiare și/sau organizatorice ale unei întreprinderi. De asemenea, este folosit și cu accepția de impresar, persoană care mijlocește angajarea unor sportivi, artiști etc.

Ambele etimoane coincid ca înțeles: în engleză to manage – a administra, în italiană impresario – administrator.

Sunt consemnate și formele derivate: managerial (referitor la organizarea întreprinderilor sau la funcția de manager) – preluat tot din engleză, și cu o răspândire mai scăzută: manageriat (funcția de manager; impresariat) – din manager + -(i)at și a se manageriza (a deveni manager) – din manager + -iza.

manager

SpaceX, dragoni și draci

Profitând de conectarea capsulei Crew Dragon a SpaceX la Stația Spațială Internațională, gândul ne-a fugit la dragoni și draci.
Drac, moștenit din lat. draco (șarpe, balaur), probabil printr-o formă dracus (v. și ngr. δράϰος), în latina religioasă a ajuns să însemne demon. În română, se regasește în nenumărate expresii, în genere cu conotații negative:

  • a fi dracul gol/împielițat = a fi rău;
  • a trage pe dracul de coadă = a fi foarte sărac;
  • a da/lăsa (pe cineva sau ceva) dracului  = a (îl) abandona;
  • a da de/peste dracul = a o păți;
  • a se uita la cineva ca la dracul = a se uita la cineva cu dușmănie.

Drac intră și în compunerea denumirii populare a unor plante: scaiul-dracului (ciulin), spata-dracului (ferigă), cornul-dracului (barba-popii); arbuști: salba-dracului (crușân); insecte: calul-dracului (libelulă).

Tot din lat. draco, -onis (animal fabulos; constelație), cu sensul din lat. religioasă (demon, diavol), de data această prin filierele franceză dragon și italiană dragone, avem dragon, cu înțelesul principal de monstru fabulos, închipuit cu gheare de leu, aripi de vultur și coadă lungă de șarpe, care întruchipează forțe ale naturii.

După Ciorănescu, zdrahon (găligan, vlăjgan) provine din dragon, cu pronunția influențată de ucraineană. De altfel, dragon (în formele drăgan sau drahun) înseamnă tot om voinic.