Suntem periculoși

Noi folosim rețelele sociale, în special facebookul, pentru a oferi informații (care ni se par nouă) interesante într-un mediu mai puțin formal. Dar, de mai mult timp, facebookul are un comportament dubios – un fel de corectitudine politică inversă, aplicată pentru a-i proteja pe cei puternici – chiar mai rău decît dacă ar fi mediul formal de care încercăm să ne ferim. Cel mai deranjant este atunci cînd postările sînt penalizate pentru că în text (sau uneori în imaginile postate) apar anumite cuvinte cheie legate de anumite personaje din fruntea statului.

Rezultatul? În loc de 50-200.000 de afișări, cîte erau de obicei, avem sub 10.000…

Mai agresiv se comportă cînd ne blochează postările… s-a întîmplat de cîteva ori să ne blocheze cînd ridiculizam extremismul (să înțelegem că facebook îi protejează pe extremiști? că aceștia nu sînt blocați aproape niciodată)! Și chiar dacă aproape de fiecare dată am „cîștigat” apelul, sancțiunea a rămas: nici distribuirea obișnuită nu s-a mai făcut, nici contorul cu „cartonașele galbene” nu s-a resetat (asta însemnînd că următoarele postări nu vor mai fi distribuite)…

Ultima năzbîtie cu care ne-am trezit: chipurile am fi violat standardul referitor la organizații periculoase! Și ca să fie tabloul complet, avertizarea este pentru o postare mai veche de 2 ani!

Oare mai are sens să speriem bietul facebook cu postările noastre periculoase?

Redirecționarea a 3,5% din impozit

Mulțumim celor care au reușit să își smulgă cîteva minute pentru a face toate demersurile solicitate de ANAF ca să ne redirecționeze o parte din impozit.

Iată harta locurilor de unde am primit cele 3,5% din impozit:


Comparația cu harta traficului pe site-ul dexonline.ro ni se pare foarte elocventă…

Trebuie ținut cont că în 2022 am avut circa 24 de milioane de accesări din România (24 milioane = 100% în harta de mai sus).

Dacă vrem să ne reportăm la oameni, iată numărul de accesări ale dexonline pentru fiecare locuitor al fiecărui județ (în 2022):

Adio, dexonline

Pentru cine am muncit / Toată viața mea?

Astăzi îmi închei în mod oficial munca la dexonline, proiectul pe care l-am fondat în 2001. Este recunoașterea unei stări de fapt care a survenit acum șase luni. Mai jos fac un rezumat al contribuțiilor mele la dexonline (pe cît de bine pot fi rezumați 20 de ani în 15 minute) și îmi explic decizia.

Imagine de Mantas Hesthaven

Acest articol este lung, într-o lume care vrea înțelepciune în porții de 15 secunde. Faceți ce vreți cu el. Eventual, puteți citi doar porțiunile aldine.

Durează mult să spui ceva în Vechea Limbă a enților. Iar noi nu spunem nimic decît dacă merită să petrecem mult timp ca s-o spunem.

J.R.R. Tolkien, Stăpînul inelelor

Piatră peste piatră

Imaginea de mai jos arată cît software am scris pentru dexonline (și, în mai mică măsură, pentru alte proiecte civice) în anul 2020:

Fiecare pătrățel reprezintă o zi a anului, iar culoarea este cu atît mai aprinsă cu cît am fost mai activ. De exemplu, se vede cum lunea, miercurea și vinerea am lucrat mai furibund (acelea sînt zilele de mers la birou), iar în rest mai rar, de acasă. Iată și imaginea pentru 2021:

Și acum iat-o și pe cea pentru 2022:

Tot verdele a dispărut aproape complet începînd din martie. Atunci am încetat toate activitățile pe care le-am prestat pentru dexonline în cei 20 de ani anteriori. Iată o listă incompletă a acestor activități.

Programare: Fiecare punctuleț din imaginea de mai sus înseamnă o bucată de cod din site-ul dexonline, fie că este vorba despre căutarea și afișarea definițiilor, despre jocuri lingvistice sau despre optimizări de viteză.

Administrare de sistem: dexonline conține mult mai multe componente decît software-ul scris de noi. Mai trebuie ținute la zi: sistemele de operare ale celor două servere; cache-ul care ne permite să servim 100 de pagini pe secundă; sistemul de backup; pagina wiki; sistemul de gestionare a e-mailurilor; serverul de e-mail; blogul și multe altele. Componentele critice au și monitorizare, ca să primesc SMS la orice oră din zi și din noapte dacă ceva eșuează. În plus, zilnic primeam circa 8 e-mailuri cu rapoarte de la diverse componente, pe care le citeam ca să mă asigur că totul funcționa în parametri, că serverul nu fusese sub atac, că numărul paginilor cu erori era rezonabil etc.

Introducerea datelor: Astăzi contribuția mea la definițiile introduse este neînsemnată, dar între 2001 și 2004, cînd software-ul OCR nu era satisfăcător, mi-am petrecut sute de ore tastînd manual definiții din dicționare.

E-mail: De-a lungul anilor, am răspuns la aproape 4.000 de mesaje venite pe adresa de contact. Pe lîngă aceasta, am trecut lunar și prin toate mesajele spam, pentru ca filtrul de spam să fie bine antrenat.

Cuvîntul zilei: De acesta se ocupă în principal alți membri ai echipei dexonline, dar ocazional am pus și eu umărul la alegerea cuvintelor zilei, o activitate plăcută, dar consumatoare de timp. Pentru fiecare zi trebuie căutat un eveniment interesant pe care să îl aniversăm, iar apoi trebuie ales un cuvînt potrivit evenimentului, care să nu fie nici prea cunoscut, dar nici prea obscur.

Tichete software: Cînd nu am timp să implementez o anumită componentă sau să repar un anumit bug, îmi place cel puțin să țin evidența lucrurilor, să documentez exact ce trebuie făcut și să deschid un tichet pentru asta.

Bannere: M-am ocupat de diverse campanii publicitare plătite sau (în cazul celor făcute din spirit civic) neplătite. Am comunicat cu partenerii ca să obțin de la ei bannerele și să configurez toate campaniile.

Bani de acasă: În 20 de ani nu mi-am oprit aproape niciun leu din puținele venituri ale dexonline. Majoritatea salariilor minime pe economie le-am folosit ca să acopăr diverse cheltuieli ale proiectului. Din 2019, de cînd dexonline nu mai publică reclame prin Google AdSense și practic nu mai are venituri, vin cu bani de acasă ca să acopăr costurile de funcționare.

Imagine de jesse orrico

dexonline este proiectul în care mi-am vărsat tinerețea, anii mei cei mai productivi, sacrificînd adesea din timpul petrecut cu familia, cu prietenii sau cu mine însumi. Desigur, a fost un efort plăcut, căci mă pasionează informatica, dar și un efort uriaș.

Oamenii spun că am făcut imposibilul, dar asta este incorect: pur și simplu am făcut ceva atît de plictisitor, încît nimeni altcineva nu dorise să se ocupe.

Jacob Kaplan-Moss, co-creator al Django

Orice altceva am fost în viață (absolvent al Massachusetts Institute of Technology, angajat al Google, olimpic internațional și pregătitor de olimpici internaționali) conturează, sper, o imagine coerentă. Prețuiesc educația, pentru mine și pentru alții, și i-am dedicat, voluntar, zeci de ani din viață, pentru copiii olimpici ai altora, pentru milioane de utilizatori ai dexonline necunoscuți mie. Am dat un nume bun României pe oriunde m-au purtat pașii. Iar cînd s-a pus problema repatrierii mele din SUA, pe cînd copilul meu era doar un proiect abstract pentru deceniul următor, un considerent important a fost că voiam acces la sistemul de educație românesc, una dintre puținele valori cu care România încă se mai putea lăuda.

Ce s-a întîmplat în martie 2022?

Patul lui Procust, acum și în varianta pentru copii

Anul acesta am făcut o greșeală copilărească. M-am așteptat la ceva în schimbul a 20 de ani de voluntariat. Am crezut că pot cere de la Statul Român educația fiului meu, admiterea lui în clasa pregătitoare, continuarea firească și obligatorie după trei ani de grădiniță. Dar Statul Român, prin Ministerul Educației condus de Sorin Cîmpeanu, mi-a spus fără echivoc: Copilul tău nu are voie la școală. El trebuie lobotomizat, ținut pe un Pat al lui Procust al educației, pentru singura vină că s-a născut cu trei zile după o limită de vîrstă arbitrară.

Am detaliat evenimentele într-o serie de articole. Am explicat că există un articol de lege tiranic, neconstituțional și discriminatoriu, pe care Ministerul Educației a reușit să-l ocolească în anii trecuți spre binele copiilor, dar că anul acesta Sorin Cîmpeanu a dat dovadă de o durere în cot monumentală. Am argumentat că România își dă copiii la școală cu un an mai tîrziu decît majoritatea țărilor civilizate. Am arătat de ce ideea că ar exista o vîrstă înainte de care este ilegal să școlești un copil duce la aberații de logică elementară. Degeaba.

Imagine de kieferpix

Sorin Cîmpeanu este demolatorul învățămîntului românesc. Este ministrul care a eliminat tezele la cîteva luni după ce tot el susținea cu tărie necesitatea tezelor. Este ministrul care cere mai mulți bani pentru salariile profesorilor în timp ce consideră că ținta legală de 6% din PIB pentru educație este o himeră și pledează umil pentru creșterea de la 2,3% la 2,5% din PIB. Este ministrul care, sub pretextul muncii neostoite la o nouă lege a educației, desființează instituții pentru a masca un posibil plagiat al prim-ministrului, la patru luni după ce declara că nu trebuie să existe amnistie pentru plagiat. Este ministrul care legiferează tunurile cu terenurile și clădirile școlilor. Este ministrul care crede că școlile cu WC în curte nu sînt o problemă, sînt chiar boeme.

Aproape că mă simt rușinat că, în timp ce Sorin Cîmpeanu a băgat în corzi educația românească și nu o lasă să-și revină din pumni, mai vin și eu să-mi vărs năduful. Anual 180.000–200.000 de copii și părinții lor aud povestea otrăvită: „Este OK să mai aștepți un an. Lasă-ți creierul să lîncezească. Începe-ți educația cu un an de vacanță. Țara te vrea prost.

Sorin Cîmpeanu ar trebui să aibă interdicție de a se apropia la mai puțin de un kilometru de Ministerul Educației, de instituția care răspunde de educarea unei națiuni. Dar miniștri slabi și corupți au mai existat. Asta nu m-a oprit în trecut. După Colectiv, după Ordonanța 13, după marea alianță stînga-dreapta din 2021, de fiecare dată am găsit puterea să-mi înghit nodul, să-mi găsesc refugiul în civism și să merg înainte, ținînd în vizor scopul mai înalt pentru care muncesc.

Ce s-a schimbat de data asta?

Înotul împotriva curentului

Un articol de lege aberant nu poate exista într-un vid. Dacă mîine Parlamentul ar legifera sclavia, populația s-ar revolta (poate). Iar Parlamentul nu încearcă să legifereze sclavia pentru că (a) pînă și ei percep sclavia ca pe ceva rău și (b) ei înțeleg că populația s-ar revolta. Astfel, dincolo de legea scrisă există un curent cultural care duce cu el valorile unei națiuni.

Eu nu am luat în calcul că retardarea copiilor poate fi o valoare a națiunii române. Am crezut, în naivitatea mea, că impunerea unei limite de vîrstă pentru începerea școlii este o aberație, o scăpare a legii. Astfel că am încercat să atrag atenția societății pe toate căile posibile. Reacțiile m-au surprins complet.

Am făcut petiții la Minister, de unde am primit răspunsul, într-o limbă comunistă kafkiană impecabilă: „Știm că dumneavoastră obiectați la corectitudinea legii, și că ne-ați atras atenția că însuși Ministerul a găsit un mod de a ocoli acea lege timp de nouă ani, dar noi vă răspundem că există o lege și trebuie respectată”.

Am fost în audiență la Ministerul Educației, unde secretarul de stat Florian Lixandru m-a scos pe mine vinovat: „Dacă încercați să vă dați copilul la școală înainte de șase ani, înseamnă că l-ați dat la grădiniță înainte de trei ani. Cum vi s-a permis?”. Mă scuzați, domnule secretar de stat, că la doi ani și opt luni copilul știa toate literele, terminase cu scutecele, mergea cu tricicleta, construia jucării complexe după manual sau după propria imaginație. Vorba bancului: „Păi și la ce i-a folosit”?

Am depus oricum dosarul de înscriere la școală, ca să am un refuz oficial. În repetate rînduri secretara mi-a spus că ea nu înțelege care e graba, că mai bine las copilul să-și trăiască copilăria.

Am dat în judecată Ministerul Educației. Apoi am mers la tribunal, solicitînd o măsură numită ordonanță prezidențială, care punea în vedere că timpul trece, copilul crește și nu putem aștepta un an sau doi rezolvarea procesului, drept pentru care solicitam înscrierea provizorie în clasa pregătitoare. Am pierdut cu brio; instanța a constatat (1) că legea este lege și (2) că acordarea înscrierii provizorii s-ar apropia prea mult de fondul procesului, or ordonanța prezidențială nu poate fi folosită pentru a grăbi procesul. Cu alte cuvinte, justiția merge în ritmul ei de melc, iar orice încercare de a o grăbi, cînd îți ajunge cuțitul la os, este respinsă a priori.

Am sesizat Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, considerînd că Ordonanța de Guvern privind discriminarea este foarte clară:

Art. 11 (1): Constituie contravenție, conform prezentei ordonanțe, refuzarea accesului unei persoane sau unui grup de persoane la sistemul de educație de stat sau privat, la orice formă, grad și nivel, […] respectiv din cauza convingerilor, vîrstei, […] persoanelor în cauză.
(2) Prevederile alin. (1) se aplică tuturor fazelor sau etapelor din sistemul educațional, inclusiv la admiterea sau la înscrierea în unitățile ori instituțiile de învățămînt și la evaluarea ori examinarea cunoștințelor.

La CNCD m-au ascultat cu mare atenție și m-am simțit luat în serios, dar trei luni mai tîrziu nu am primit niciun răspuns.

Imagine de Sheldon Kennedy

M-am dus la presă, acest garant al libertăților individuale într-o societate sănătoasă. Am scris, de două ori la distanță de o lună, mesaje cu situația mea și cu toate argumentele adunate către redacțiile Edupedu, Hotnews, G4Media, Digi24, ProTV, Europa Liberă, RFI România, Adevărul și Aleph News. Nu am primit absolut niciun răspuns. Este grăitoare atitudinea Edupedu, care în perioada martie-iulie era mai preocupat să-i cînte în strună lui Sorin Cîmpeanu, deși consecințele guvernării acestuia se vedeau cu prisosință. Astăzi, aceleași ziare se întrec să arunce cu pietre în ministru. Cazul meu a primit atenție doar de la Libertatea și de la Spot Media, iar acele articole nu au făcut vîlvă.

Motivul inițial pentru care mi-am suspendat toată munca la dexonline a fost pragmatic: lipsa timpului. Fără voia mea, a trebuit să devin petiționar, scriitor, statistician, expert în legi și în metodologii tiranice. Toate aceste demersuri mi-au consumat multe ore pe zi, în fiecare zi. Dar, cînd mai apucam să mă așez la birou ca să lucrez, mă încerca tot mai persistent întrebarea: „de ce?”.

O junglă în care ne mîncăm unii pe alții

Îmi rămînea o singură speranță, pe măsură ce termenul-limită pentru înscrierea la școală se apropia: în mod sigur societatea va înțelege cauza mea, nu? Voi reuși să adun simpatizanți, să arăt că opinia publică nu dorește frînarea educației, nu?

Nu.

Am inițiat o petiție pe Declic care a murit pe la 500 de semnături, dintre care peste 100 sînt familia, prietenii și colegii de birou. Restul de 400 au ajuns la petiție prin bannere pe dexonline, bannere care au avut 16 milioane de vizualizări și 32.000 de clickuri. Așadar, dintre cei 32.000 de oameni care au vrut să afle detalii, au dat click pe banner și au ajuns pe pagina petiției, doar 400 au găsit necesar să o semneze. Adică vreo 1%.

În schimb, am primit o mulțime de mesaje personale sau pe Reddit ca răspuns la petiție și la toate articolele mele de pe Medium. Multe sînt o combinație de prostie militantă cu atac la persoană. Oamenii s-au obosit, au consumat timp ca să-mi scrie niște monstruozități. Reiau aici doar o mică parte dintre ele, evidențiind nuanțele ascunse.

  • „Nu înțeleg de ce vi se pare atît de grav că vă intră copilul în clasa I la 7 ani și 8 luni. Fix atît aveam și eu cînd m-au dat părinții la școală”. Traducerea mea: Ce merge pentru mine s-ar cuveni să meargă pentru toată lumea. Nu ți-am văzut copilul la față, am stat cu el fix zero secunde față de cinci ani cît ai stat tu, dar știu mai bine unde te strînge pe tine cizma.
  • „Dacă s-ar admite copii care au 5 ani și cîteva luni la începerea școlii, s-ar ajunge la diferențe prea mari de vîrstă între copiii din aceeași clasă”. Traducerea mea: Traumatizăm intelectual 99% dintre copii, dar avem mare grijă să nu-i traumatizăm psihologic pe ceilalți 1%, pe care îi punem să aleagă între a fi cei mai mici din clasă sau a fi și ei întîrziați.
  • „Situația care vă supără acum îi permite, de fapt, să mai copilărească fără griji încă un an. E un cadou pe care i-l oferă soarta. Anii copilăriei, cu magia și entuziasmul lor, nu se mai întorc niciodată”. Traducerea mea: Școala este o grijă care îmi răpește magia și entuziasmul copilăriei. Eu am detestat școala, am considerat că se exclude reciproc cu trăirea copilăriei. Nu cred că tu sau copilul tău vă puteți simți bine la școală. A, și de asemenea cred în soartă.
  • „În România materia e grea și multă”. Traducerea mea: Habar nu am cîtă materie este și cît de grea. Deși materia s-a subțiat și deși copiii noștri sînt mai inteligenți cu 10–15 puncte IQ decît noi, insist să-i dăm la școală cu un an mai tîrziu decît am fost dați noi.
  • „Cînd îți dai copilul la grădiniță socotești cîți ani de grădiniță sînt și la ce vîrstă ar trebui dat la școală și, pentru a avea continuitate, ai grijă la ce vîrstă îl dai la grădiniță, ca să nu fie pus să repete anul”. Traducerea mea: Sînt rudă cu Florian Lixandru.
  • „Dezvoltarea psihosomatică o poate evalua doar un psiholog”. Traducerea mea: Presupun că ești doar un părinte zevzec care vrea să-și distrugă copilul și nu iau în calcul că poate l-ai evaluat deja, iar psihologul a spus că nu are grilă pentru 5 ani, l-a testat pe grila de 6 ani și a reieșit că e supradotat.
  • „Și ce a pățit așa grav? Că trebuie să respecte legea ca un muritor de rînd?” Traducerea mea: Am o mentalitate de șerb feudal. Nu cred că trebuie să protestăm contra legilor strîmbe, ci doar să aruncăm cu noroi în cei care o fac și să sperăm că stăpînul nu va da legi prea tiranice.
  • „Legea există pentru părinții care își sacrifică copilăria și dezvoltarea emoțională a propriului copil pentru a-și satisface anumite vanități sau mai știu eu ce”. Traducerea mea: Sînt o imbecilă și spun numai imbecilități.
Imagine de Artistic Frames

Toți acești oameni își prețuiesc propria opinie mai mult decît opinia părintelui care a petrecut mii de ore cu un copil. Ei nu cred că un fost olimpic înțelege rostul educației și recunoaște valoarea atunci cînd o întîlnește. România este țara opiniilor bazate pe nimic.

Societatea, presa, justiția și Sorin Cîmpeanu se merită, de fapt, unii pe alții. Jurnaliștii, judecătorii și miniștrii sînt parte din același curent cultural și nu pot înțelege de ce eu mă agit. Eu nu pot să rezolv ceea ce consider a fi o problemă, pentru că societatea are dreptate în mod axiomatic. Întîrzierea educației copiilor nu este o problemă pentru români. Principiul „ce merge pentru mine nu merge neapărat pentru toată lumea” nu are valoare pentru români.

Un titan al informaticii, Richard Stallman, a spus: „Spiritul bunăvoinței, spiritul întrajutorării voluntare, este cea mai importantă resursă a unei societăți. El diferențiază o societate plăcută de o junglă în care ne mîncăm unii pe alții.” Din punctul meu de vedere, România este o junglă în care ne mîncăm unii pe alții.

Cetățean al Planetei Pămînt

Regret că mi-am dedicat 20 de ani din viață pentru educația unor milioane de oameni abstracți care astăzi îmi explică de ce este fantastic că propriului meu copil îi este negată educația. Regret că rodul muncii mele va continua să-i servească. Din păcate, același idealism naiv m-a făcut să mă asigur că datele și codul dexonline sînt libere, că nimeni, niciodată nu va putea pune monopol pe ele.

De astăzi mă consider cetățean al Pămîntului. Consider că România are un munte de urcat înainte să mai poată pretinde vreo secundă din timpul meu.

Vreau să subliniez că nu am devenit un mizantrop. Nici nu am scris acest articol în prima zi în care am dat de greutăți, ci am evaluat situația la rece, după șase luni de lupte. Mă simt în continuare dator față de nenumărate persoane concrete din această țară și față de umanitate. Am în continuare principii, idealuri și pasiuni și doresc să îmi educ copilul în acest spirit. Îmi pasă de planeta pe care i-o las moștenire, deci voi continua să iau autobuzul și să mănînc mai puțină carne.

Spun doar că de acum vreau să îmi dedic timpul unor oameni pe care îi pot vedea la față. Bunăoară, din toamna aceasta m-am întors la predarea informaticii pentru liceeni.

Imagine de Chang Duong

Ce înseamnă asta pentru dexonline?

Pe termen scurt și mediu, nimic rău. dexonline este un proiect mai mare decît mine însumi, cumulînd munca a zeci de oameni de-a lungul anilor. Echipa de azi include 7–8 colegi competenți care vor continua să țină sistemul în picioare, să adauge și să organizeze informații. Chiar și numai din afecțiunea personală față de ei, probabil voi mai contribui sporadic la dexonline. Și sper sincer ca echipa să crească cu alți 1–2 ingineri voluntari, deși i-am căutat 20 de ani și nu i-am găsit.

Pe termen lung, s-ar putea ca site-ul să se degradeze în moduri minore, apoi majore, apoi critice. Dacă se va întîmpla asta, sper că altcineva se va trezi la 3 noaptea ca să țină serverul în picioare pentru niște necunoscuți. Eu nu mai sînt acela.

Mai există cale de întoarcere?

De fapt, ce vreau eu? De ce am scris aceste lucruri? Dacă azi aș primi un telefon cu vești fantastice, care ar fi acelea?

Pentru generația 2017 și în particular pentru familia mea este prea tîrziu. Școala a început deja. Pentru generațiile viitoare există licărul de speranță că noul proiect de lege a educației permite înscrierea copiilor născuți pînă în martie inclusiv (art. 25(3)). Nu este mult, dar este un pas către soluția corectă: abolirea completă a limitei inferioare de vîrstă. Remarc în treacăt că un copil născut în ianuarie s-a putut înscrie în clasa pregătitoare între 2012 și 2020 și se va putea înscrie începînd cu 2023, dar nu și în 2021 sau 2022. Asta îmi toarnă sare pe rană, căci face ostilitatea societății cu atît mai inexplicabilă.

Dar deziluzia mea este mai adîncă de atît. Ca să-mi recapăt un dram de încredere în România ca societate, trebuie să întîlnesc frecvent oameni cu mentalități ca:

  • Nu cunosc destule despre asta, deci nu am o opinie.
  • Pare că tu ai studiat problema mult mai mult ca mine, deci am să-ți ascult opinia.
  • Argumentele tale m-au făcut să-mi schimb opinia.
  • Ce merge pentru mine nu merge neapărat pentru toată lumea.
  • Etica dictează legea, nu invers. Legile strîmbe trebuie schimbate.

Iar aceste schimbări nu țin de un ministru sau de o lege. Țin de înțelegerea profundă a ce înseamnă să fii om între oameni, să fii moderat, omenos și solidar într-un context mai larg decît familia apropiată. Nu mă aștept să văd vreo schimbare semnificativă în timpul vieții mele. Așa încît am scris acest articol doar ca să pot trimite oamenii la el, ca să nu răspund de zeci de ori la aceleași întrebări.

Articol preluat de pe Medium.

Mulțumim, Laura!

dexonline a pierdut unul dintre cei mai merituoși și mai vechi colaboratori ai săi. Colega noastră Laura Gellner s-a stins din viață acum cîteva zile. Astăzi ar fi împlinit 83 de ani.

Pe 24 aprilie 2004, Laura ne-a trimis un e-mail în care se oferea să contribuie cu definiții din DEX (pe care ne concentram la acea vreme). Am acceptat ajutorul ei cu un optimism reținut. În acea perioadă, mulți voluntari curioși trimiteau una-două definiții, apoi își pierdeau interesul. Laura însă s-a alăturat proiectului și a fost nelipsită timp de peste 17 ani.

Laura a adăugat 300.000 de definiții la dexonline, totalizînd 59.000.000 de caractere. Aceasta înseamnă 30% din definițiile noastre. Din fiecare trei definiții pe care le citiți pe dexonline, probabil una reprezintă munca Laurei. Estimăm că Laura și-a dedicat pentru dexonline peste 20.000 de ore din viață, echivalentul a 10 ani munciți cu normă întreagă. Ca termen de comparație, Biblia are circa 4.000.000 de caractere.

Nu am întîlnit-o niciodată în persoană pe Laura, dar munca ei stă mărturie pentru calitățile ei. A fost de o meticulozitate ieșită din comun. Într-o vreme, la dexonline evaluam periodic acuratețea editorilor noștri, pentru a-i încuraja să verifice textele cu răbdare și cu atenție. În cazul Laurei, a devenit rapid evident că evaluarea nu era necesară, întrucît adesea nu găseam nicio greșeală…

Laura a fost o persoană discretă și nu a dorit publicitate pentru toate aceste eforturi. Singurele ocazii cînd a vorbit public despre munca ei au fost un articol pe blogul nostru la finalizarea importării Dicționarului limbii române literare contemporane și o scurtă intervenție într-o emisiune TV din 2013 (la momentul 04:28).

Cu răbdare și cu străduință, Laura și-a adus o contribuție monumentală la binele limbii române. Ne va lipsi și ne vom aminti mereu de ea cu recunoștință!

Dar totuși…

Într-o postare pe pagina noastră de facebook, am folosit formula „dar totuși”. Mai mulți utilizatori ai paginii au criticat exprimarea, pretinzând că ar fi vorba de un pleonasm. Așa să fie oare?

Dar totuși nu avea probleme în DLRLC (1955)

Hai să vedem cum stau lucrurile! Conform DOOM 2005* (norma actuală), „dar” este conjuncție, „totuși” e adverb. De ce nu le-am putea folosi unul lângă altul?

Gramatica Academiei (GA) menționează valoarea lor pragmatică:

Așadar, „dar” arată obiecția, „totuși” concesia. Nu avem voie să ne opunem făcând o concesie în același timp? Ba sigur că da, nimeni nu ne interzice! Vorbim, în cazul acesta, de o opoziție atenuată, valoare pragmatică pe care o regăsim și în franceză, vezi explicația din Larousse: 

Mai mult, GA menționează și valoarea anaforică a adverbului „totuși”, deci acesta poate fi folosit pentru accentuarea unei idei.

Dicționarul limbii romîne literare contemporane (DLRLC) nota explicit posibilitatea de a întări conjuncția „dar” prin adverbul „totuși” sprijinindu-se pe un exemplu din Creangă:  

Și expresia „cu toate acestea” (sinonimă cu adverbul „totuși”) poate intra în combinație cu conjuncția „dar”. 

Exemplul este extras tot din DLRLC:

Mai multe dicționare de referință ale limbii române vin în sprijinul argumentelor noastre prin asocierea efectivă a acestor doi termeni în definițiile altor cuvinte, semn că lingviștii nu sunt deranjați de așa-zisul pleonasm.

Iată câteva exemple:

Tot din DLRLC: 

MDA2: 

DEXI: 

Uneori pot apărea și termeni intercalați între cele două elemente în discuție:

DN: 

DER: 

Dacă dicționarele și gramaticile nu v-au convins, putem să aruncăm o privire și peste cum scriau marii noștri scriitori (mai multe rezultate în operele din wikisource și din Google Books secolul XIX sau secolul XX):

  • I. L. Caragiale despre C.A. Rosetti: […] odinioară sufletul liberalismului utopic, om de atâtea succese ușoare, inventator al atâtor năzdrăvănii politice, dar totuși una din cele mai interesante figuri ale partidului «național-liberal», mai târziu, cătră sfârșitul carierei sale, disgrațiat de colectivitate, a murit părăsit de toți partizanii lui cei mai apropiați, de aceia cari îi datorau lui personal tot norocul lor.
  • Mihai Eminescu (către Titu Maiorescu): Însuși Schopenhauer nu găsește pentru această expresie decât aceea a imposibilității exprimării, anume Nimic, unul relativ, ce-i drept, dar totuși nu altceva decât nimic.
  • Mihai Eminescu (Independența, articol în Timpul): Ca toți oamenii nici judeci, nici poți judeca ce e aceai cerut, dar totuși îți împlinesc dorința și dăruiesc copilului tău tinereță fără îmbătrânire și vieață făr’de moarte.
  • Nicolae Iorga (Desvoltarea imperialismului contemporan): Autorul ei n’a fost niciodată istoric, nici n’a avut măcar această ambiție, pentru care nu avea pregătirea, dar totuși e uimitor ce vede și ce înțelege.

Întrebarea care se pune este: de ce unii vorbitori din prezent îl consideră pleonasm?

La o căutare pe Internet, oricât de amănunțită, nu reușim să găsim nicio autoritate în domeniul lingvistic care să explice acest aspect. Ar exista o excepție, Radu Paraschivescu, dar, și el, e mai degrabă literat decât lingvist. Evident, nu contează ce statut are, ci faptul că în emisiunea Pastila de limbă, în care a afirmat că „dar totuși” ar fi pleonasm, nu a explicat și de ce…

Dintre gramaticile pe hârtie, doar Ion Coteanu în Gramatica de bază a limbii române (Editura Albatros, 1982, Colecția Lyceum) oferă o explicație, însă neconvingătoare, sugerând că propoziția concesivă ar avea înțeles adversativ (?!):

Singurul argument — împărtășit de toți susținătorii ideii de pleonasm, invocat pe diverse site-uri obscure ce nu-și prezintă sursele — ar fi sinonimia dintre conjuncțiile (!) „dar” și „totuși” (să reținem că „totuși” nu este conjuncție, ci adverb!). Găsim ușor exemple în care acești doi termeni se pot înlocui unul pe celălalt, însă, așa cum am arătat mai sus, valoarea lor argumentativă nu este aceeași și tocmai asta le permite să fie folosiți împreună.

Înainte să încheiem articolul, lansăm o provocare criticilor așa-zisului pleonasm: pornind de la presupunerea că „dar totuși” ar avea circumstanțe de pleonasm și ați vrea să evitați formularea… care ar fi soluția să nuanțăm altfel adversativa?

Tot pentru criticii pleonasmelor avem și un secret de împărtășit: pleonasmul nici măcar nu reprezintă o greșeală de limbă, ci mai curând o stângăcie în exprimare. Mari scriitori au folosit pleonasme în operele lor („Cobori în jos, luceafăr blând…”). Multe pleonasme sunt atât de încetățenite în vorbire încât nimeni nu le mai bagă în seamă: nul și neavenit, termeni și condiții, ani de zile, mujdei de usturoi, miere de albine, în ziua de azi șamd. Pleonasmul e o unealtă și, în funcție de cum este folosită, vorbitorul poate deveni ridicol sau, dimpotrivă, poate da plasticitate și savoare exprimării. Dar despre pleonasm, în alt episod 🙂

*Pentru referințele exacte ale dicționarelor folosite în acest articol, vezi lista surselor dexonline.

De la căprișoare la caride

Din Tezaurul informatizat al limbii franceze, aflăm că din forma normando-picardă chevrette derivă crevette (cu sensul știut al crustaceului), explicația fiind deplasarea sa cu mici salturi, întocmai ca ale unei căprițe (în franceză, chevrette).

În română, forma cuvântului oscilează între un feminin, ca în etimonul francez, crevetă (v., de pildă, edițiile DEX până în 1998 și în Micul dicționar academic, ediția a II-a), cu pluralul crevete și un masculin, care coincide formal cu forma anterioară de plural, crevete (prezent în ediția din 2009 a DEX, dar și în Dicționarul ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a), cu pluralul creveți.

Arahnide cu opt picioare

O curiozitate despre păianjeni în limba română este că prezintă nu mai puțin de … 64 de forme. Dacă în ultima ediție a DEX-ului găsim 6 variante regionale (păiájen, paiájen, paínjen, paíngăn, păínjen, păínjin), Micul Dicționar al Academiei menționează 61! Anumite forme au un înțeles particular, ca paínjină (două fire de arnici negru care se pun cruciș peste mort, în sicriu, ca să nu se facă strigoi) sau paiángen (diafragmă).

Le puteți găsi pe toate aici.

O glumă serioasă: scrierea cu î din i

Vă mulțumim pentru că ați fost alături de noi la păcăleala de 1 aprilie. Sperăm că scrierea cu î din i nu v-a îngreunat excesiv folosirea dicționarului. De asemenea, sperăm că ați citit printre rîndurile argumentului nostru în stil „avocatul diavolului” și ați înțeles opinia noastră reală.

Scrierea cu â din a nu are niciun fundament lingvistic. Ea nu apropie, ci mai degrabă îndepărtează limba română de originile sale latine. Doar în 11% din cazuri litera â înlocuiește o literă a latină. În celelalte 88% din cazuri litera â fie apare în cuvinte nelatine, fie înlocuiește o altă vocală decît a. De aceea, putem chiar susține că scrierea cu â din a ne subminează latinitatea. Un elev care dorește să se mîndrească cu latinitatea limbii române va crede că vânt vine din latinescul vantus (corect: ventus), că râu vine din ravus (corect: rivus), că fântână vine din fantana (corect: fontana)…

În schimb, ne-am îndepărtat voluntar de la principiul ortografiei fonemice (un sunet = o literă), un principiu simplu, fără de care a devenit mai greu pentru români să-și scrie propria limbă. Sistemul a fost adoptat împotriva recomandărilor lingviștilor, iar puținii lingviști care au votat, au votat împotrivă sau s-au abținut.

Dacă exemplele din articolul nostru nu v-au convins, iată o listă de articole care argumentează superioritatea scrierii cu î din i:

Dorim să clarificăm și o neînțelegere frecventă, ivită și în comentariile la articolul de pe 1 aprilie. Scrierea cu â din a este adesea numită „Regulile Sextil Pușcariu”, dar realitatea este tocmai invers. În reforma din 1926 (concretizată în 1932), Sextil Pușcariu a propus tocmai scrierea uniformă cu î din i. Nu știm cînd a apărut această confuzie.

Nu este niciodată prea tîrziu să îndreptăm o lege care pur și simplu nu reflectă realitățile științifice. Îndemnăm profesorii, care sînt în prima linie a luptei cu dificultățile ortografice, să militeze pentru revenirea la simplitate. Legile nu sînt ceva extern nouă, venite dintr-un turn de fildeș. Legile sînt făcute de oameni pe care noi îi plătim ca să le facă conform dorințelor noastre. Iar dacă legile nu trec testul logicii, putem cere abrogarea lor.

dexonline revine la scrierea cu î din i

Începînd de astăzi, dexonline a revenit la scrierea cu î din i, ca urmare a Ordonanței de Urgență nr. 420/2021 emise de Guvernul României. Ordonanța anulează Hotărîrea Academiei Române din 17 februarie 1993, privind revenirea la â din a. Reamintim pe scurt noua regulă: se folosește î din i, nu â din a, în toate cuvintele, cu excepția cuvîntului român, a cuvintelor derivate și a unor nume proprii. De asemenea, se folosesc formele sînt, sîntem, sînteți în loc de sunt, suntem, sunteți.

Subliniem că dexonline protestează împotriva Ordonanței 420, o ordonanță abuzivă, ruptă de realitățile lingvistice și patriotice. Considerăm că utilizarea lui â din a oferă un sistem net superior. Iată cîteva motive.

Argumente în favoarea lui â din a

1. Confirmarea originii latine a limbii române

Se știe că glorificarea trecutului este apanajul marilor națiuni ale lumii, iar România nu trebuie să se abată de la această regulă. De aceea, scrierea cu â din a este importantă pentru confirmarea latinității limbii române. De exemplu, prof. univ. dr. Constantin Manea, într-o demonstrație statistică a acestei origini, arată că, din 759 de cuvinte-rădăcină din DEX care conțin sunetul î/â, nu mai puțin de 272 au origine latină, așadar aproape 39%! În schimb, toate celelalte cuvinte (cele cu altă origine decît latinească, cele derivate cu prefixe ca în-, re- etc.) nu reprezintă decît 61% din total.

Menționăm și statistica realizată de Claudia Mihai și de Marilena Panait într-o Scrisoare deschisă către Academia Română. Dînsele au numărat familiile de cuvinte care conțin sunetul î/â (așadar, cuvinte ca râs, râset, râzător au fost contorizate ca o singură familie). Pentru cuvintele provenite din latină, au inventariat și litera originală pe care o înlocuiește sunetul î/â. Concluzia este chiar mai izbitoare decît a prof. Manea: din cele 576 de familii găsite, în 66 litera â înlocuiește o literă a latinească, așadar 11,5%. Celelalte cazuri abia acoperă 88,5% din total (cuvintele cu altă origine decît cea latinească sau cuvintele în care litera â înlocuiește o literă latină diferită de a).

2. Ânger, vênt, adûnc, fôntână

Scrierea cu â din a este doar un prim pas spre minunata lume a ortografiei bazate pe etimologie. Sîntem de acord că există multe situații în care sunetul î/â nu înlocuiește litera latină a, ci altă literă:

  • E: vînt (lat. ventus), frîu (lat. frenum), sămînță (lat. sementia), vîna (lat. venare);
  • I: rîu (lat. rivus), sîn (lat. sinus);
  • O: fîntînă (lat. fontana), lîngă (lat. longum ad), vîltoare (lat. voltoria);
  • U: adînc (lat. aduncus), osînză (lat. absungia).

Dar aceste mici discrepanțe nu trebuie să ne descurajeze! Dimpotrivă, ele sînt ocazia perfectă să reintroducem și literele ê, ô și û alături de â și î, pentru a restaura cu atît mai bine gloria trecutului. Aceste litere vor purta, desigur, numele î din e, î din o și î din u. De altfel, aceste litere chiar au existat în alfabetul limbii române în trecut! Ce-i drept, rezultatul a fost o regulă greu de urmat chiar și pentru lingviștii de profesie, mai ales că etimologia cuvintelor nu este întotdeauna sigură. Și se poate ajunge în situația în care masele, cu toată diligența lor, să nu-și mai poată scrie corect propria limbă, iar discuțiile pe orice alt subiect să fie deturnate către lupte surde despre ortografie. Dar oare nu este acesta un preț mic pentru așa un beneficiu cultural mare?

3. Di, dice, qinqi, fil

Considerăm că revenirea la scrierea cu î este o măsură hazardată, un pas înainte spre simplitate, dar înapoi din punct de vedere cultural. Mult mai potrivit ar fi fost un pas înapoi, adică înainte, prin care să mergem chiar mai înapoi pe firul etimologic! Am fi putut reveni la di în loc de zi (lat. diem), la dice în loc de zice (lat. dicere), la qinqi în loc de cinci (lat. quinque), la fil în loc de fir (lat. filum). Atunci glorificarea originii latine a limbii române ar fi atins cote paroxistice. Ne-am fi putut mîndri cu asta ca nație, iar prezența sau absența altor valori care fac o societate plăcută n-ar mai fi fost relevante.

4. Simplitatea este pentru cei slabi

Din tabăra adversă auzim tot felul de argumente privind simplitatea:

  • Folosirea unui singur simbol (î) pentru același sunet este definiția ortografiei fonemice și este păcat să renunțăm la aceasta.
  • Alternanța î-i este relativ comună în procesul de flexionare (sfînt-sfinți, mormînt-morminte, cuvînt-cuvinte) și este util ca înrudirea să fie marcată și grafic, folosind un simbol apropiat de i (deci pe î). În schimb, alternanța â-a nu există nicăieri în limbă.
  • Avem deja un semn diacritic provenind din a: pe ă. Acesta se poate confunda cu â într-un număr de scenarii: scrisul de mînă, pagini scanate la calitate slabă, texte cu font mic etc.

Dar noi, dexonline, susținem ferm: simplitatea este pentru cei slabi! Cei tari își vor asuma această luptă, chiar dacă pare absurdă. Realitățile lingvistice nu pot sta în picioare în fața cununii de lauri a istoriei.

5. A fost decizia Academiei

Trecerea la scrierea cu â este decizia Academiei noastre, căreia îi datorăm supunere. Nu este adevărat că a fost o decizie pur politică. Este drept că Academia nu a ținut cont de recomandări ale unor titani ai lingvisticii, cum ar fi Mioara Avram sau Alf Lombard. Este drept că votul Academiei a inclus doar doi lingviști, dintre care unul a votat împotrivă, iar celălalt s-a abținut (vezi aici, antepenultimul paragraf). Dar, repetăm, nu a fost o decizie pur politică!

De asemenea, toată lumea știe că scrierea cu î din i a fost impusă de comuniști (au existat chiar și tabere de reeducare în care deținuții erau obligați să scrie mînă, pîine, cîine pînă oboseau). Faptul că scrierea cu î din i a fost folosită încă din anii 1920 este o mică realitate istorică de care se împiedică doar cei care iubesc comunismul. Voi nu iubiți comunismul, nu-i așa?