Vă mulțumim pentru că ați fost alături de noi la păcăleala de 1 aprilie. Sperăm că scrierea cu î din i nu v-a îngreunat excesiv folosirea dicționarului. De asemenea, sperăm că ați citit printre rîndurile argumentului nostru în stil „avocatul diavolului” și ați înțeles opinia noastră reală.
Scrierea cu â din a nu are niciun fundament lingvistic. Ea nu apropie, ci mai degrabă îndepărtează limba română de originile sale latine. Doar în 11% din cazuri litera â înlocuiește o literă a latină. În celelalte 88% din cazuri litera â fie apare în cuvinte nelatine, fie înlocuiește o altă vocală decît a. De aceea, putem chiar susține că scrierea cu â din a ne subminează latinitatea. Un elev care dorește să se mîndrească cu latinitatea limbii române va crede că vânt vine din latinescul vantus (corect: ventus), că râu vine din ravus (corect: rivus), că fântână vine din fantana (corect: fontana)…
În schimb, ne-am îndepărtat voluntar de la principiul ortografiei fonemice (un sunet = o literă), un principiu simplu, fără de care a devenit mai greu pentru români să-și scrie propria limbă. Sistemul a fost adoptat împotriva recomandărilor lingviștilor, iar puținii lingviști care au votat, au votat împotrivă sau s-au abținut.
Dacă exemplele din articolul nostru nu v-au convins, iată o listă de articole care argumentează superioritatea scrierii cu î din i:
- Alf Lombard;
- Constantin Manea;
- Dumitru Irimia;
- George Pruteanu;
- Ștefan Cazimir;
- Mihai Floarea;
- Alexandru Niculescu;
- un conspect al acestor articole, făcut de colegul nostru Radu Borza.
Dorim să clarificăm și o neînțelegere frecventă, ivită și în comentariile la articolul de pe 1 aprilie. Scrierea cu â din a este adesea numită „Regulile Sextil Pușcariu”, dar realitatea este tocmai invers. În reforma din 1926 (concretizată în 1932), Sextil Pușcariu a propus tocmai scrierea uniformă cu î din i. Nu știm cînd a apărut această confuzie.
Nu este niciodată prea tîrziu să îndreptăm o lege care pur și simplu nu reflectă realitățile științifice. Îndemnăm profesorii, care sînt în prima linie a luptei cu dificultățile ortografice, să militeze pentru revenirea la simplitate. Legile nu sînt ceva extern nouă, venite dintr-un turn de fildeș. Legile sînt făcute de oameni pe care noi îi plătim ca să le facă conform dorințelor noastre. Iar dacă legile nu trec testul logicii, putem cere abrogarea lor.
intr-un final, n-am inteles nimic. scriem cu â din a sau î din i? da, au ba?
Legea impune scrierea cu â din a, dar legea este greșită. Pentru motivele expuse mai sus, vă recomandăm să scrieți cu î din i oriunde nu există consecințe practice, de exemplu în corespondența privată.
Mai bine sa ne supunem legii, altfel induceți lumea in eroare.
Legea nu trebuie urmată orbește atunci cînd e proastă. Pe principiul acesta, femeile n-ar avea nici astăzi voie să voteze (doar unul din multele exemple de legi proaste). Iar legile proaste se schimbă, în primă fază, aducînd în atenția populației că sînt proaste. De aceea încurajăm la nesupunere civică, dar și politicoasă.
Afirmatia dvs este corecta.Va referiti la populatie.Cand vine vorba de popor lucrurile stau altfel.De ce au nevoie femeile de vot v-ati pus probelema?
Eu vreau să atrag atenția ca mai exista litere in româna care strică grația regulii o litera un sunet, și niciodată nu am auzit să se pomenească de această problemă. Desigur vorba merge despre c si g 😐 Și cred că aceasta problemă ar putea fi soluționată destul de elegant, prin utilizarea diacriticelor, ca in cazul lui ș și ț. Mai ales că la fel cum t, în unele conjugari, devine ț la fel și sunetul [k] se transformă în[ʧ] (ex: eu manînc, tu mănînci), sau [g] în [ʤ] (ex: eu merg, tu mergi). Bine, e doar un gînd, nu… Mai mult »
Spre deosebire de â, ce ziceți dvs. are sens din punct de vedere fonetic și nu este vreun impediment în a putea numi limba română o limbă cu un alfabet aproape fonemic și pot explica de ce. În limba română precum și în alte limbi (romanice cel puțin, cu excepția limbii sarde din ce știu), [k] > [ʧ] este o transformare comună, avînd loc datorită procesului de palatalizare. În esență, latina vulgară a transformat /k/ înainte de i și e în /kʲ/ (chi la cum scriem noi acum acest sunet), iar de acolo toate limbile romanice au transformat acest sunet… Mai mult »
Eu aici voi avea așa o întrebare, eu ca copil la școală învățând sa scriu știu ce e palatalizare?, sau câți oameni în viata de zi cu zi își dau seama de aceste chestii? Câțiva academicieni? De ce nu am avea o ortografie mai intuitiva pentru mase, mai ales ca avem și anumite aspecte (pe care le-am menționat) gramaticale care ar favoriza acest lucru. Em, și nu am înțeles, t -> ț sau s -> ș nu este același proces de palatalizare? (aici chiar sunt curios) pana la urmă tot e la persoana II (cânt -> cânți) sau la plural… Mai mult »
Scrierea fonemica in limba romana nu e perfecta, dar e foarte… buna (in lipsa unui cuvant mai potrivit). Si, unde nu e cu adevarat fonemica, e in general foarte consistenta. Mai exista exemple: ei, ele, citite de fapt cu un „i” usor la inceput etc. Dar pe de alta parte are si solutii ingenioase si neasteptate. De exemplu, doi de i pentru un i mai accentuat, gen „copii”. Care apoi ne da o solutie foarte eleganta ca sa citim atat „copiii” cat si ipoteticul „copi”. Francezii, pentru aceealasi i din „copii”, au o combinatie foarte ciudata de ie (Roumanie), i… Mai mult »
Eu scriu cu î și cu sînt! (așa am scris și în lucrarea de dizertație, așa scriu toate hîrtiile oficiale, nimeni nu s-a plîns (scriu în română, cu diacritice deci nu-s confuzii î-â). O încurajez și pe fiică-mea (a dat capacitatea acum, a luat peste 9 la română) ca după ce dă bacul (că de, formaliști profesorii…sînt în stare să scadă puncte) să uite de regula asta și să scrie î unde se aude, mai puțin la românisme) Zicea un Vianu sau ceva de genu că limba e antropomorfă, probabil va reacționa singură și se va îndrepta natural spre simplitate… Mai mult »