Dar totuși…

Într-o postare pe pagina noastră de facebook, am folosit formula „dar totuși”. Mai mulți utilizatori ai paginii au criticat exprimarea, pretinzând că ar fi vorba de un pleonasm. Așa să fie oare? Dar totuși nu avea probleme în DLRLC (1955) Hai să vedem cum stau lucrurile! Conform DOOM 2005* (norma actuală), „dar” este conjuncție, „totuși” e adverb. De ce nu le-am putea folosi unul lângă altul? Gramatica Academiei (GA) menționează valoarea lor pragmatică: Așadar, „dar” arată obiecția, „totuși” concesia. Nu avem voie să ne opunem făcând o concesie în același timp? Ba sigur că da, nimeni nu ne interzice! Vorbim, în cazul acesta, de o opoziție atenuată, valoare pragmatică pe care o regăsim și în franceză, vezi explicația din Larousse:  Mai mult, GA menționează și valoarea anaforică a adverbului „totuși”, deci acesta poate fi folosit pentru accentuarea unei idei. Dicționarul limbii romîne literare contemporane (DLRLC) nota explicit posibilitatea de a întări conjuncția „dar” prin adverbul „totuși” sprijinindu-se pe un exemplu din Creangă:   Și expresia „cu toate acestea” (sinonimă cu adverbul „totuși”) poate intra în combinație cu conjuncția „dar”.  Exemplul este extras tot din DLRLC: Mai multe dicționare de referință ale limbii române vin în sprijinul argumentelor noastre prin asocierea efectivă a acestor doi termeni în definițiile altor cuvinte, semn că lingviștii nu sunt deranjați de așa-zisul pleonasm. Iată câteva exemple: Tot din DLRLC:  MDA2:  DEXI:  Uneori pot apărea și termeni intercalați între cele două elemente în discuție: DN:  DER:  Dacă dicționarele și gramaticile nu v-au convins, putem să aruncăm o privire și peste cum scriau marii noștri scriitori (mai multe rezultate în operele din wikisource și din Google Books secolul XIX sau secolul XX): I. L. Caragiale despre C.A. Rosetti: [...] odinioară sufletul liberalismului utopic, om de atâtea succese ușoare, inventator al atâtor năzdrăvănii politice, dar totuși una din cele mai interesante figuri ale partidului «național-liberal», mai târziu, cătră sfârșitul carierei sale, disgrațiat de colectivitate, a murit părăsit de toți partizanii lui cei mai apropiați, de aceia cari îi datorau lui personal tot norocul lor.Mihai Eminescu (către Titu Maiorescu): Însuși Schopenhauer nu găsește pentru această expresie decât aceea a imposibilității exprimării, anume Nimic, unul relativ, ce-i drept, dar totuși nu altceva decât nimic.Mihai Eminescu (Independența, articol în Timpul): Ca toți oamenii nici judeci, nici poți judeca ce e aceai cerut, dar totuși îți împlinesc dorința și dăruiesc copilului tău tinereță fără îmbătrânire și vieață făr'de moarte.Nicolae Iorga (Desvoltarea imperialismului contemporan): Autorul ei n’a fost niciodată istoric, nici n’a avut măcar această ambiție, pentru care nu avea pregătirea, dar totuși e uimitor ce vede și ce înțelege. Întrebarea care se pune este: de ce unii vorbitori din prezent îl consideră pleonasm? La o căutare pe Internet, oricât de amănunțită, nu reușim să găsim nicio autoritate în domeniul lingvistic care să explice acest aspect. Ar exista o excepție, Radu Paraschivescu, dar, și el, e mai degrabă literat decât lingvist. Evident, nu contează ce statut are, ci faptul că în emisiunea Pastila de limbă, în care a afirmat că „dar totuși” ar fi…

De la căprișoare la caride

Din Tezaurul informatizat al limbii franceze, aflăm că din forma normando-picardă chevrette derivă crevette (cu sensul știut al crustaceului), explicația fiind deplasarea sa cu mici salturi, întocmai ca ale unei căprițe (în franceză, chevrette). În română, forma cuvântului oscilează între un feminin, ca în etimonul francez, crevetă (v., de pildă, edițiile DEX până în 1998 și în Micul dicționar academic, ediția a II-a), cu pluralul crevete și un masculin, care coincide formal cu forma anterioară de plural, crevete (prezent în ediția din 2009 a DEX, dar și în Dicționarul ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a), cu pluralul creveți.

Arahnide cu opt picioare

O curiozitate despre păianjeni în limba română este că prezintă nu mai puțin de ... 64 de forme. Dacă în ultima ediție a DEX-ului găsim 6 variante regionale (păiájen, paiájen, paínjen, paíngăn, păínjen, păínjin), Micul Dicționar al Academiei menționează 61! Anumite forme au un înțeles particular, ca paínjină (două fire de arnici negru care se pun cruciș peste mort, în sicriu, ca să nu se facă strigoi) sau paiángen (diafragmă). Le puteți găsi pe toate aici.

O glumă serioasă: scrierea cu î din i

Vă mulțumim pentru că ați fost alături de noi la păcăleala de 1 aprilie. Sperăm că scrierea cu î din i nu v-a îngreunat excesiv folosirea dicționarului. De asemenea, sperăm că ați citit printre rîndurile argumentului nostru în stil „avocatul diavolului” și ați înțeles opinia noastră reală. Scrierea cu â din a nu are niciun fundament lingvistic. Ea nu apropie, ci mai degrabă îndepărtează limba română de originile sale latine. Doar în 11% din cazuri litera â înlocuiește o literă a latină. În celelalte 88% din cazuri litera â fie apare în cuvinte nelatine, fie înlocuiește o altă vocală decît a. De aceea, putem chiar susține că scrierea cu â din a ne subminează latinitatea. Un elev care dorește să se mîndrească cu latinitatea limbii române va crede că vânt vine din latinescul vantus (corect: ventus), că râu vine din ravus (corect: rivus), că fântână vine din fantana (corect: fontana)... În schimb, ne-am îndepărtat voluntar de la principiul ortografiei fonemice (un sunet = o literă), un principiu simplu, fără de care a devenit mai greu pentru români să-și scrie propria limbă. Sistemul a fost adoptat împotriva recomandărilor lingviștilor, iar puținii lingviști care au votat, au votat împotrivă sau s-au abținut. Dacă exemplele din articolul nostru nu v-au convins, iată o listă de articole care argumentează superioritatea scrierii cu î din i: Alf Lombard;Constantin Manea;Dumitru Irimia;George Pruteanu;Ștefan Cazimir;Mihai Floarea;Alexandru Niculescu;un conspect al acestor articole, făcut de colegul nostru Radu Borza. Dorim să clarificăm și o neînțelegere frecventă, ivită și în comentariile la articolul de pe 1 aprilie. Scrierea cu â din a este adesea numită „Regulile Sextil Pușcariu”, dar realitatea este tocmai invers. În reforma din 1926 (concretizată în 1932), Sextil Pușcariu a propus tocmai scrierea uniformă cu î din i. Nu știm cînd a apărut această confuzie. Nu este niciodată prea tîrziu să îndreptăm o lege care pur și simplu nu reflectă realitățile științifice. Îndemnăm profesorii, care sînt în prima linie a luptei cu dificultățile ortografice, să militeze pentru revenirea la simplitate. Legile nu sînt ceva extern nouă, venite dintr-un turn de fildeș. Legile sînt făcute de oameni pe care noi îi plătim ca să le facă conform dorințelor noastre. Iar dacă legile nu trec testul logicii, putem cere abrogarea lor.

dexonline revine la scrierea cu î din i

Începînd de astăzi, dexonline a revenit la scrierea cu î din i, ca urmare a Ordonanței de Urgență nr. 420/2021 emise de Guvernul României. Ordonanța anulează Hotărîrea Academiei Române din 17 februarie 1993, privind revenirea la â din a. Reamintim pe scurt noua regulă: se folosește î din i, nu â din a, în toate cuvintele, cu excepția cuvîntului român, a cuvintelor derivate și a unor nume proprii. De asemenea, se folosesc formele sînt, sîntem, sînteți în loc de sunt, suntem, sunteți. Subliniem că dexonline protestează împotriva Ordonanței 420, o ordonanță abuzivă, ruptă de realitățile lingvistice și patriotice. Considerăm că utilizarea lui â din a oferă un sistem net superior. Iată cîteva motive. Argumente în favoarea lui â din a 1. Confirmarea originii latine a limbii române Se știe că glorificarea trecutului este apanajul marilor națiuni ale lumii, iar România nu trebuie să se abată de la această regulă. De aceea, scrierea cu â din a este importantă pentru confirmarea latinității limbii române. De exemplu, prof. univ. dr. Constantin Manea, într-o demonstrație statistică a acestei origini, arată că, din 759 de cuvinte-rădăcină din DEX care conțin sunetul î/â, nu mai puțin de 272 au origine latină, așadar aproape 39%! În schimb, toate celelalte cuvinte (cele cu altă origine decît latinească, cele derivate cu prefixe ca în-, re- etc.) nu reprezintă decît 61% din total. Menționăm și statistica realizată de Claudia Mihai și de Marilena Panait într-o Scrisoare deschisă către Academia Română. Dînsele au numărat familiile de cuvinte care conțin sunetul î/â (așadar, cuvinte ca râs, râset, râzător au fost contorizate ca o singură familie). Pentru cuvintele provenite din latină, au inventariat și litera originală pe care o înlocuiește sunetul î/â. Concluzia este chiar mai izbitoare decît a prof. Manea: din cele 576 de familii găsite, în 66 litera â înlocuiește o literă a latinească, așadar 11,5%. Celelalte cazuri abia acoperă 88,5% din total (cuvintele cu altă origine decît cea latinească sau cuvintele în care litera â înlocuiește o literă latină diferită de a). 2. Ânger, vênt, adûnc, fôntână Scrierea cu â din a este doar un prim pas spre minunata lume a ortografiei bazate pe etimologie. Sîntem de acord că există multe situații în care sunetul î/â nu înlocuiește litera latină a, ci altă literă: E: vînt (lat. ventus), frîu (lat. frenum), sămînță (lat. sementia), vîna (lat. venare);I: rîu (lat. rivus), sîn (lat. sinus);O: fîntînă (lat. fontana), lîngă (lat. longum ad), vîltoare (lat. voltoria);U: adînc (lat. aduncus), osînză (lat. absungia). Dar aceste mici discrepanțe nu trebuie să ne descurajeze! Dimpotrivă, ele sînt ocazia perfectă să reintroducem și literele ê, ô și û alături de â și î, pentru a restaura cu atît mai bine gloria trecutului. Aceste litere vor purta, desigur, numele î din e, î din o și î din u. De altfel, aceste litere chiar au existat în alfabetul limbii române în trecut! Ce-i drept, rezultatul a fost o regulă greu de urmat chiar și pentru lingviștii de profesie, mai ales că etimologia cuvintelor nu este întotdeauna sigură. Și se poate…